Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Caragiale şi franzela exilului de Simona Cioculescu


Profitând de moştenirea Momuloaiei, din primăvara anului 1905, Caragiale, se stabileşte împreună cu familia la Berlin. La 14 martie îi scria lui Alceu Urechia: "Plânge-mă! în acest moment pun în gură prima franzelă a exilului". Ideea de a se exila era însă cu doisprezece ani mai veche. La 21 martie 1892, îi scria lui I. C. Panţu, rugându-l să-i medieze stabilirea la Braşov, unde afirma că intenţiona să scrie o lucrare mai amplă "o lucrare la care mă gândesc, pentru că am adunat material destul, s-o pot scrie afară din ţara românească, unde, de-atâta vreme puternicii deosebiţi ce s-au perindat la putere vor, sistematic, sub fel de fel de cuvinte, să mă ţină într-o poziţie umilitoare şi inferioară".

Devenit berlinez, Caragiale, care nu ştia nemţeşte, se adaptează rapid, căci se îndrăgostise de "ţara asta mândră, bravă şi plină de frumuseţi incomparabile". Paul Zarifopol, doctorand în Germania, îi devine - tocmai pentru că era el însuşi admirator al spiritului german - prieten intim şi corespondent predilect. Scriitorul călătoreşte în excelente condiţii în oraşe cu celebre orchestre şi duce o viaţă aristocratică departe de microbii din "zonele schito-sarmatice" şi de prieteni şi duşmani de care nu uită totuşi.

Referitor la creaţia sa literară, Caragiale credea a fi scris la Berlin cele mai reprezentative opere. Greşea oare? Pe linia dramaturgică, da! Scriitorul îşi propusese să reia într-o nouă comedie, în trei acte, personajele din O noapte furtunoasă şi din O scrisoare pierdută urmărindu-le ascensiunea socială şi politică după douăzeci şi cinci de ani. "Calul său de bătaie era mereu democraţia liberală, cu nepotrivirea dintre principii şi oameni, respingerea progresului într-un material omenesc degradat". (Şerban Cioculescu, în Viaţa lui I. L. Caragiale, în capitolul La Berlin).

Periodic, apar în presă informaţii despre activitatea literară a lui Caragiale, la Berlin. "Am fi cei mai fericiţi, semnala ŤSemănătorulť, VI (1907), p. 500, nr. 23 din 3 iunie, şi ca noi atâţia admiratori ai d-lui I. L. Caragiale dacă s-ar adeveri cât de curând ştirea că puternicul scriitor dramatic ne aduce plocon din străinătate, unde se stabilise, două piese originale nouă: Titircă Sotirescu et Compania, comedie în patru acte, şi Urmaşul, tragedie în trei acte".

Trei ani mai târziu, revista "Falanga literară şi artistică", din 28.II.1910, condusă de Cincinat Pavelescu, E. Lovinescu, Em. Gârleanu nota în numărul I: "Capodoperele pe care şCaragialeţ le-a dat dramaturgiei române poate se vor înmulţi cu una. De mult se vorbeşte despre o nouă piesă a lui şi însumi l-am auzit pe maestru vorbind despre noua sa lucrare. Mi-am amintit chiar că, într-o zi, mi-a dictat titlul noii piese şi personajele, pe care i le cerusem pentru o notiţă la o revistă; am căutat şi-am avut norocul să găsesc aceea însemnare. O dau ca titlu de document şi... ca să fac lumea şi mai nerăbdătoare, căci o nouă piesă a maestrului e într-adevăr un mare eveniment literar pentru noi. Titlul piesei:

TITIRCĂ, SOTIRESCU & C-ia

4 sau 5 acte

Acţiunea se petrece la începutul acestui secol, în Bucureşti şi în împrejurimi. Unele persoane sunt cunoscute din celelalte comedii ale maestrului, acţiunea va fi ca o continuare a lor. Dar când va aşterne, cu scrisul său atât de caracteristic, cuvântul sfârşit, cine poate şti? Până nu-şi va auzi toate personajele "că-i vorbesc la ureche", nu le va deslipi din sufletul său. Iar când vor vorbi, vor merge, vor trăi din viaţa lor proprie, fiecare cu însuşirile fizice şi sufleteşti ale lui, atunci literatura dramatică română desigur, va înnumăra o nouă capodoperă."

Din păcate, acest moment n-a mai venit niciodată. Deşi piesa a fost "preocuparea de căpetenie a lui Caragiale, în ultimii săi şapte ani de viaţă" (Şerban Cioculescu) - structura ei nu s-a închegat, personajele nu-i mai vorbeau, replicile nu se alcătuiau. în toate proiectele păstrate (cel de la Muzeul Literaturii Române este cel mai amplu)*), distribuţia îi cuprindea pe Dumitrache Titircă (70 de ani, "mare agricultor, mare proprietar, petrolist, deputat, senator guvernamental", Chiriac Sotirescu (49 de ani), "mare proprietar, deputat", Spiridon Ionescu (35 de ani), "sportman, automobil, cai curse, doctor în drept la Liege", Nae Ipingescu (55 de ani) "prefect de judeţ", Rică Venturian (50 de ani), "Director proprietar al ŤAlarmeiť , avocat, publicist, deputat de opoziţie".

Personajele feminine cunoscute sunt: Veta Titircă (55 de ani) numită acum "tante Zoe". Apar şi personaje noi, inexistente în O noapte furtunoasă: Pulchérie (Chérie) Sotirescu (27 de ani), soţia lui Chiriac şi "mica nepoţică a lui Ivanciu Ganciu, mare bogătaş, răposat" şi Nina, Niniche, Ninon, Ninette, Nichette, Ninichette (Chiriachiţa) Titircă (21 de ani), fiica lui Dumitrache şi a Vetei, fina (şi de fapt, fiica) lui Chiriac, crescută la Paris în acelaşi pension cu Pulchérie (pe o altă filă numele celor două fete e modificat în Miţa şi Liţa - iar vârstele personajelor sunt altele). Nu puteau lipsi din ambianţa cosmopolită şi snoabă nici un "Prince Arthur", "un mic groom" şi un "fecior francez". Acţiunea urma să se petreacă astfel: în actul I la Titircă în Bucureşti (pe altă pagină, la Chiriac la Bucureşti), iar actul II şi III la Chiriac, la Dobreni. Aflată în apropierea Bucureştilor, comuna Dobreni (în care m-am născut eu însămi) era probabil locul unde îşi avea moşia Ivanciu Ganciu, unchiul foarte bogat şi răposat soţiei lui Chiriac (Pulchérie Sotirescu, născută "de Gantscho").

Iată spre edificare câteva secvenţe din actul I (chiar începutul piesei).

CATAVENCU: cu Rică (după împăcare) - Mă rog dă-mi voie: ori avem dreptate, ori n-avem dreptate, din această dilemă nu puteţi ieşi..., or, dacă avem dreptate...

RICA: dă-mi voie... asta poate fi din punctul de vedere al d-voastră, însă...

- însă ce?

- însă (după multă reflecţie): dă-mi voie, noi zicem că: ori aveţi dreptate, ori n-aveţi dreptate, din această dilemă nu puteţi ieşi, iar... dacă nu aveţi dreptate

- Ba, pardon

- Ba pardon, eu

- Atunci cum venim noi să facem astfel ca opinia publică cu...

Peste prima redactare Caragiale a trasat o linie orizontală şi a adăugat probabil ulterior, cu o scriitură mai mare şi mai apăsată:

CHIRIAC: mă'nţelegi

Şi atunci nevricale, mă'nţelegi

Eu n-am poftă pentru ca s-o supăr şi să se plictisească dumneaei şi... nevricale mă'nţelegi

Din păcate, cum spuneam, Caragiale n-a putut structura acţiunea piesei şi asta în pofida amănuntelor pe care le dădea prietenilor care-l vizitau şi a faptului că-l anunţase pe Bacalbaşa, director general al teatrelor, că-i va preda curând manuscrisul.

Tot din perioada berlineză datează şi mai multe poezii parodice din care aş aminti fabula Boul şi viţelul (parafrază după fabula cu acelaşi titlu a lui Grigore Alexandrescu) şi Dogaresa şi poetul, variantă a poeziei în gondolă, ambele aflate sub formă de manuscris în arhiva Muzeului Literaturii Române.

Dacă nervul dramatic îl părăsise pe Caragiale, cel prozastic cunoaşte un esor nemaiîntâlnit până în acel moment. Povestirile şi poveştile din această perioadă şi reunite în 1910 în volumul Schiţe nouă, apărute la Editura Adevărul, erau considerate chiar de autorul lor ca fiind cele "pe care nu le-ar da pe tot ce a scris până atunci", cum îi spunea prietenului său, doctorului Alceu Urechia, şi el prozator. Care erau prozele în discuţie? Ion, Kir Ianulea, Povestea porcului, Mamă, Calul dracului. Este vorba, aşadar, de genul naraţiunii sfătoase, de sorginte folcloric-orientală. După opinia lui Paul Zarifopol, aceste proze trădau un "conservatorism artistic", pentru că astfel "ambiţia sa de a fi vechi se putea desfăta în însăşi savoarea populară şi arhaică a materialului, în înţelepciunea bătrânească a povestirilor". Mai toţi criticii care s-au referit la aceste proze caragialiene au vorbit despre "satanism", despre "duh balcanic", pendulare între tragic şi comic, arta echivocului, ironie (Pompiliu Constantinescu, G. Ibrăileanu, Paul Zarifopol, Şerban Cioculescu).

Desigur, conţinutul celor două volume de proze scurte, cel din 1908 (Novele, povestiri) şi cel din 1910, Schiţe nouă este unul eteroclit, ele reunind "bucăţi de diverse genuri literare" (Şerban Cioculescu). în Novele şi povestiri, autorul a introdus şi schiţe ca Reportaj, Groaznica sinucidere din strada fidelităţii, Tren de plăcere, Inspecţiune, Art 214, 25 de minute, iar Schiţe nouă conţine şi nuvele şi povestiri precum: Kir Ianulea, Mamă, Pastramă trufanda, Calul dracului, Făt Frumos cu moţ în frunte.

Tot din perioada berlineză datează o cantitate impresionantă de scrisori şi cărţi poştale (de obicei ilustrate) trimise prietenilor, cunoştinţelor, rudelor. Caragiale a fost un corespondent scrupulos, ba chiar meticulos, care nu lăsa nici o scrisoare fără răspuns. A întreţinut corespondenţă cu Petre Th. Missir, dr. Alceu Urechia, C. Dobrogeanu-Gherea, Al. Vlahuţă, Barbu Delavrancea, Mihail Dragomirescu etc. Dar cea mai amplă corespondenţă a purtat-o cu Paul Zarifopol, ginerele lui Gherea, stabilit la Lipsca, căruia îi trimitea săptămânal scrisori, de cele mai multe ori presărate cu glume şi ironii. Tonul epistolierului diferă de la o scrisoare la alta, în funcţie de personalitatea adresantului, care putea fi un anonim, un prieten, un creditor etc. Această diversitate permite alcătuirea unei panorame a lumii în care se mişca scriitorul, aflat departe de ţară, faţă de care are o atitudine nesentimentală, pe de o parte, şi de irezistibilă atracţie, pe de alta. Exilat de bună voie la Berlin, Caragiale îşi fixase aici fereastra care-i asigura o bună vizibilitate asupra României şi a celor ce se petreceau în ea (din punct de vedere social-politic şi cultural mai ales).

Prin prieteniile româneşti cultivate de-a lungul anilor, prin curiozitatea faţă de evenimentele publice din ţară, prin speranţele pe care şi le pusese în partidul conservator-democrat "de sub şefia marelui nostru bărbat de stat Take Ionescu", - căruia i se alăturase prin intrarea în partid şi prin participarea la turnee politice - Caragiale a rămas în permanenţă legat de ţară. Cum spunea biograful său în Viaţa lui I. L. Caragiale, scriitorul a fost un "produs excepţional, dar un produs al solului nostru". Lucrul acesta se vede şi din secreta simpatie, chiar complicitate afectivă a lui Caragiale faţă de tipurile şi moravurile pe care le-a zugrăvit. Desigur, anii berlinezi au fost faşti pentru Caragiale, aducându-i plăcerile confortului şi civilizaţiei. Un tablou mai puţin idilic asupra lor schiţează fiul mai mare al scriitorului Mateiu Caragiale. Mateiu considera sejurul berlinez o nebunie mai mult a tatălui său. Să fi avut oare dreptate?




*) Fragmentele păstrate din comedia Titircă Sotirescu & C-ia au apărut împreună cu două poezii şi câteva scrisori în volumul bibliofil cu acelaşi nume, în 2003, la Editura Muzeul Literaturii Române, în îngrijirea subsemnatei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara