O expoziție având ca subiect „Parada circului” (1887- 1888) de Georges Seurat, reprezintă o inițiativă mai puțin obișnuită pentru Muzeul Metropolitan dar frecventă în cazul altor instituții mai puțin „bogate”, care trebuie să-și valorifice la maxim propria colecție. Cu tema sa nocturnă, aerul misterios și infinitele nuanțe de gri, această capodoperă post-impresionistă este de multe ori ignorată de cei atrași de culorile frapante din picturile lui Van Gogh și Gauguin cu care se învecinează de obicei.
Curatorii muzeului au plasat acum pânza lui Seurat în centrul unei rețele de referințe – unele firești, altele surprinzătoare – care îngăduie publicului să o privească cu alți ochi. Cu obișnuita lor grijă pentru fiecare detaliu, au expus într-o vitrină instrumente de suflat asemănătoare celor folosite de trâmbițașii aflați în centrul tabloului... Au inclus o variantă a gravurii lui Rembrandt, „Cristos arătat poporului” (1655), pentru că solemnitatea reprezentării și podiumul ridicat pe care se află muzicanții demonstrează, poate, o influență a maestrului olandez... Locul spectacolelor de circ în viața orașelor și târgurilor franceze din secolul al XIX-lea a fost ilustrat prin intermediul unor documente ale vremii... O secțiune specială a detaliat rolul teoriilor științifice legate de descompunerea luminii în opera lui Seurat... Tabloul a fost înscris într-un lung șir de lucrări, de la Daumier, la Picasso ( „Stand la târg”) și Rouault având subiecte legate de aceeași lume. Printre ele, o pânză uriașă pictată de un oarecare Fernand Pélez. Intitulată „Grimase și mizerie – saltimbanci”, este o lucrare în culori țipătoare, de o banalitate și de un prozaism supărător care nu face altceva decât să pună și mai bine în valoare caracterul excepțional al tabloului lui Seurat... Cel mai important însă, curatorii au înconjurat pictura cu câteva superbe desene în creion conté, unele dintre ele schițe pregătitoare pentru lucrarea finită („Copacul”, „Trombonist”) și altele asociate prin tematică, lumini artificiale sau referințe stilistice („Scenă de teatru”, „À la Gaité Rochechouart”, „Pierrot et Colombine”, „Doi clovni”). Aceste desene ale lui Seurat au o fremătătoare viață interioară care lipsește din cartezienele tablouri în ulei chiar și dintr-o lucrare atât de deosebită cum este „Parada circului”.
A plasa o operă de artă în context nu înseamnă neapărat că trebuie să fie înconjurată de zeci de alte exponate. Așa cum demonstrează „Ultimele două picturi de Caravaggio”, o minusculă expoziție organizată tot la Metropolitan, chiar și un context minimal poate să pună o lucrare binecunoscută într-o nouă lumină.
Alăturând „Lepădarea lui Petru” și „Martiriul Sfintei Ursula”, un tablou împrumutat din colecția unei bănci napolitane, curatorii au pus în evidență un număr de trăsături comune care distanțează aceste lucrări, pictate de Caravaggio în ultimele luni înainte de tragica și misterioasa sa dispariție, de creația precedentă a artistului.
Faimosul „chiaroscuro” este lăsat cumva în urmă. Virtuozitatea cu care artistul a alternat mereu lumini și umbre pentru a obține imagini cât mai realiste își pierde aici din importanță. Culorile, poate afectate de trecerea timpului, nu sunt la fel de bogate ca în alte tablouri și par să invoce o stare de spirit mai puțin exuberantă. Petele de lumină – mai ales cele de pe brațul soldatului îmbrăcat în armură – sunt plasate arbitrar. Elementul narativ este sublimat în câteva amănunte: trei degete ridicate simbolizând negarea lui Petru, arcul din mâna stângă a hunului ucigaș. Nici anturajul prințesei martire și nici geografia locurilor nu au nicio importanță pentru pictor. Întreaga atenție a privitorului este concentrată asupra câtorva personaje înghesuite în prim plan, între care nu există niciun fel de dialog ci doar o teribilă stare de tensiune. Unele chipuri – apostolul Pavel – te trimit cu gândul la urmașii direcți ai lui Caravaggio și în particular la pictura lui Velázquez. Altele – figura simiescă a războinicului din „Sf. Ursula” – la măștile din pictura expresionistă a lui Ensor sau Nolde.
La Washington, contextul unei manifestări dedicate lucrărilor din teracotă smălțuită produse de membri ai familiei Della Robbia este furnizat de sălile de artă a Renașterii italiene în care expoziția a fost amplasată, oferind vizitatorului posibilitatea comparării directe a acestor creații atât de deosebite cu sculpturi – Mino da Fiesole, Verrochio, Desiderio da Settignano – și picturi – Fra Angelico, Filippo Lippi, Botticelli, Domenico Ghirladaio, Leonardo – florentine contemporane.
În 1436, Luca della Robbia, autorul unor foarte apreciate basoreliefuri în marmură pentru „Cantoria”, o platformă în catedrala Santa Maria del Fiore, era considerat de Leon Battista Alberti ca unul dintre cei mai „inovatori” artiști florentini alături de Brunelleschi, Donatello, Lorenzo Ghiberti și Masaccio. Nu știm exact de ce artistul a renunțat la daltă pentru a modela siluete și decorații în lut pe care le-a colorat apoi în strălucitoare nuanțe de albastru și alb. Să fi fost oare tentația unei glorii pe care nu trebuia s-o împartă cu niciunul dintre sculptorii de mare talent al căror contemporan a fost? Să fi fost un impuls comercial legat de folosirea unor materiale mult mai ieftine decât marmura sau bronzul și de posibilitatea reutilizării repetate a unei aceleași matrițe pentru multiple copii?
Cert este că, pornind de la descoperirea unei tehnici speciale de ardere a lutului, rezultând într-o glazură care imita teribil de bine netezimea obrazului unei statui din ceară, Luca întemeiază un atelier al cărui succes a fost continuat de nepotul său Andrea și de urmașii acestuia până în secolul al XVI-lea când interesul pentru arta teracotei dispare. De la imagini religioase de dimensiuni monumentale la simple elemente decorative, repetiții cu variații minimale sau unicate, toate aceste lucrări care și-au păstrat prospețimea culorilor originale se constituie într-un univers poate desuet dar nu mai puțin fascinant… Comandată pentru Biserica San Giovanni Fuorcivitas din Pistoia, reprezentând aproape în mărime naturală pe Elisabeta îngenunchind în fața Fecioarei însărcinate, „Vizitarea” lui Luca della Robbia este o imagine mișcătoare, cu valențe în același timp umane și cosmice… Un „Bust de băiat” de Andrea della Robbia (1475) transmite o senzație de inefabil care transcende realismul aparent… Reprezentând „Învierea” înconjurată de ghirlande de fructe și flori, un basorelief semicircular de Giovanni della Robbia, unul dintre fiii lui Andrea, este o pildă a eforturilor de a reprezenta multiplele personaje corect din punct de vedere al perspectivei.
Astăzi, creațiile atât de originale ale clanului Della Robbia sunt răspândite în marile muzee ale lumii dar izolarea acestora, caracterul lor neobișnuit – nici sculpturi, nici picturi, nici lucrări de artă „minoră” – reprezintă o piedică în calea recunoașterii adevăratei lor valori. Grupând zeci de exemple, țelul expoziției „Sculptând cu culoare în Florența Renașterii”, organizată în comun de Galeria Națională din Washington și Muzeul de Arte Frumoase din Boston, a fost tocmai acela de a schimba percepția publicului despre creatorii purtând numele Della Robbia.
O expoziție – creație artistică în sine – nu este niciodată remarcabilă doar pentru lista exponatelor ci pentru legăturile novatoare pe care curatorii izbutesc să le stabilească între ele și, poate cel mai important, pentru conexiunile pe care aceștia reușesc să le creeze în mintea privitorului între obiectele expuse și uriașul context al unui „muzeu imaginar” așa cum l-a definit André Malraux.