Am încercat să înţeleg sau să interpretez, ceea ce nu-i deloc acelaşi lucru, de ce autorul a ales aceste 12 proze anume pentru eleganta antologie şi nu altele. Nu am un răspuns. Poate nici autorul nu are altul decât cel avansat la lansarea cărţii – a ales acele texte care „încă îi plăceau”. Recitindule în această vecinătate (o antologie modifică abia sesizabil un text prin aşezarea lui în altă constelaţie decât cea iniţială), am putut identifica două mari categorii; impure, căci atingerile între ele sunt multe. Pe deo parte, capcane pentru rost, în sensurile lui legate de rostire, de cuvinte; pe de altă parte, capcane pentru rost, în înţelesurile sale de sens, valoare, ţintă urmărită („urc în fugă cele patru etaje pe scările reci, goale şi curate, fără să mă debarasez în timpul ascensiunii de sugestia că-mi scăpa ceva deşi aveam hăţurile în mână. Îmi scăpa o povestire ale cărei elemente erau toate în posesia mea, degeaba. Nu că aş fi dibuit ceva concret, dar ştiu din experienţă că elementele unei povestiri pot fi aproape oricare, simple sau întâmplătoare, elaborate, împrumutate, de toate felurile, cu condiţia să nu le lipsească însă capacitatea, dispoziţia, de-a accepta târgul cu tine”). Cele dintâi sunt pietre îndelung şlefuite livrate în singurătatea lor frumoasă, fără a viza încrustarea întro bijuterie anume. Cuvintele se înlănţuie furnizând delicii în clipă. Un fel de cristale fluide, delectându-se cu libertatea poveştii lor suspendate. Detaliile lucrate cu peniţă fină nu valorează niciun portret. Cum bine s-a observat (o face şi Victor Cubleşan în prefaţă), la Alexandru Vlad exactitatea şi imprecizia fac casă surprinzător de bună împreună, proprietatea şi figurativul nu sunt în litigiu niciodată, semnele indicatoare bine înfipte în text sunt de o dezarmant-fermecătoare ambiguitate. La întrebarea şcolărească „ce vrea să spună autorul”, răspunsurile vor fi nenumărate şi niciunul ultim, nici măcar prozatorul neavând trufia de a pune degetul pe rana sensului. Cum spuneam altă dată, melancolic în sensul atenţiei fixate obsesiv asupra obiectelor acestei lumi, Alexandru Vlad priveşte realitatea într-un ceremonial al rostirii pedant, preţios, cu o mişcare amplă şi, surprinzător, firească. Totul depinde de cuvânt, lumea se creează acum, în fiecare clipă, prin contemplare verbalizată – „mi-am concentrat toată privirea asupra…” În cealaltă categorie intră povestirile lungi, parţial autobiografice, în care capcana se desfăşoară pe mai multe planuri înaintând intersectat. Toate urmărite cu privirea cinematografică, atât de prezentă în proza optzeciştilor. La Alexandru Vlad, aceasta ignoră însă cu un grad în plus regia. Operatorul vede tot, scenaristul încropeşte dialoguri deschise, unele care ritmează în voie înaintarea, fără pretenţia de a lămuri ceva din psihologia eroilor ori de a lumina vreun sens anume. Suspansul este asigurat, dar povestirea te va lăsa până la capăt sur ta soif. Intarsiile plastice par mai importante decât întâmplarea, o stranie excitaţie, misterioasă şi vag ameninţătoare, transmiţându-se cititorului. Cu manii de orfevrier „aţâţat de propriile cuvinte”, distorsionează expresiv banale feţe ale cotidianului şi degustă fărâma de culoare pe care cuvântul o poate împrumuta lumii: „În septembrie străzile par mai largi. Excesul de lumină, parcările aproape goale, zborul liber al porumbeilor prin pieţele centrale, peluzele încă verzi, unghiul nou al umbrelor ceva mai piezişe – toate acestea mă fac să umblu prin propriul oraş ca un orfan fericit. Despovărat – dacă e să folosesc un singur cuvânt. Lumea de pe stradă pare tulburată de aceeaşi stare. Dacă ar fi să ne vorbim poate că am izbucni concomitent într-o serie de monoloage. Ecuaţii şi frânturi sibilinice de vers, secrete rostite în limbajele cifrate din copilărie, axiome şi obsesii inofensive s-ar ridica în aer tulburând o clipă zborul porumbeilor, umbrind reflexele vitrinelor şi făcând să fluture ziarele aninate în cleme la chioşcurile presei.” Livrescul e o excrescenţă cultivată anume, un ţel. Plecarea de la o realitate e facultativă, căci imaginaţia verbală şi memoria culturală aruncă un strat difuz asupra peisajului natural şi uman. Propria trântă cu vorbele îi este prozatorului suficientă. O aglutinare de secvenţe tatonante, fiindcă naratorul îşi joacă luciditatea lenos, aburit, ca prin „sticla de lampă” a privirii aţintite înspre averea sonoră dinăuntru, reprodusă prin vocalizele cu lungi, alambicate pauze de respiraţie ale unui gurmet. Oricât de asemănătoare cu realitatea, literatura e altă lume. O funcţie dinamică: „Realitatea era neconvingătoare, iar eu ar fi trebuit să fac un gest, să intervin cu ceva, scoţând lucrurile din raportul static în care se aflau.”
Se simte în fundalul acestor proze vuietul intermitent al Ploilor amare, romanul în straturi al unei comunităţi pestriţe aflate într-o situaţie limită. Pentru fiecare în parte, iarăşi valabilă constatarea năucă a unui personaj: „Deci asta e, îşi spuse fără să se gândească la ceva anume, nu mai mult decât atât. Şi când nici măcar asta nu e, de ce ţi se pare lipsa atât de mare, aproape profundă?”