2014 nu a fost numai a n u l tricentenarului martiriului lui Constantin Brâncoveanu, ci şi cel al începerii, de către Dimitrie Cantemir, a lucrării Descriptio Moldaviae...
O lucrare cunoscută în cultura română ca şi în Europa, despre care se spune (şi nu fără motiv, dacă ne gândim la anii în care a fost tipărită: 1769-1770, respectiv 1771) că a influenţat un întreg şir de lucrări similare ale iluminiştilor. În acelaşi timp, însă, o carte dificilă, care necesită un anumit efort de contextualizare, pentru a-i accepta concluziile cu privire la locuitorii acestor meleaguri.
Brâncoveanu şi Cantemir s-au aflat, excepţie făcând o scurtă perioadă a copilăriei viitorului savant, într-un neascuns antagonism. Anumite crize ale politicii otomane în sud-estul Europei au pornit fie de la ambiţiile prinţului-cărturar (care nu s-a sfiit să încerce, în 1703, să îl scoată pe Brâncoveanu din scaun), fie de la tentativele acestuia din urmă de a instala pe tronul de la Iaşi o persoană fidelă, trecând peste interesele Cantemireştilor. Dată fiind influenţa – directă şi ocultă – pe care tânărul Dimitrie o dobândise la Poartă, cei 26 de ani de domnie fructuoasă ai lui Constantin Brâncoveanu ne apar într-o altă lumină. Una în care nu norocul, ci geniul politic ocupă locul principal.
Spuneam, în rândurile introductive, că lucrarea redactată de Cantemir în limba latină, între 1714-1716, este cunoscută în cultura română. Aş pune, totuşi, un bemol: este mai degrabă invocată şi citată, decât cunoscută şi citită. Nici măcar în manualele de literatură (lucrări care ar trebui, teoretic, să fie supuse unei forme de control ştiinţific), titlul adevărat al cărţii nu este corect reprodus. Lucrarea prinţului nu se numeşte Descriptio Moldaviae (Descrierea Moldovei), ci Descriptio Antiqvi et Hodierni Statvs Moldaviae (Descrierea stării de odinioară şi de azi a Moldovei), ceea ce o plasează automat pe un alt palier de receptare. E limpede că autorul nu a intenţionat să redacteze un text de popularizare, de familiarizare a Occidentului cu nişte locuri exotice, nu cu mult mai cunoscute (sau mai civilizate) decât Africa sau America de Sud.
Ediţia de faţă este o versiune adusă la zi şi uşor revizuită a ediţiei canonice din 1973, pe care o datorăm unui remarcabil colectiv de cercetători. Traducerea îi aparţine lui Gh. Guţu, studiul introductiv, Mariei Holban, comentariul istoric, lui Nicolae Stoicescu, studiul cartografic, lui Vintilă Mihăilescu, indicele, Ioanei Constantinescu, iar nota asupra ediţiei, lui D. M. Pippidi. Noua echipă de editare, alcătuită din Ana-Cristina Halichias (care a îngrijit textul), Eugen Simion (autorul postfeţei) şi Bogdan Creţu (căruia îi datorăm un util dosar al receptării lucrării), a procedat la o confruntare a traducerii cu copia manuscrisă executată în 1870 de I. C. Massim şi Al. Papiu-Ilarian, ca şi cu ediţia din 1872, a acestuia din urmă. Au fost, în consecinţă, introduse emendări ale textului şi corecturi ale greşelilor de tipar din ediţia Guţu. De asemenea, pe lângă studiul lui Eugen Simion – care îl plasează pe Cantemir pe o coordonată de gândire contemporană –, preţios este şi dosarul receptării critice alcătuit de Bogdan Creţu, specialist incontestabil în opera prinţuluică rturar.
Spuneam că sunt extrem de puţini istoricii literari care să citeze corect, măcar, titlul cărţii. Încă şi mai puţini sunt, totuşi, cei capabili să o interpreteze adecvat şi să o plaseze într-un context european, în care lucrări similare se referă la alte locuri din lumea cunoscută.
După cum o arată şi titlul, cartea lui Cantemir – redactată în structura barocă, de opus tripartitum, care-i plăcea atât de mult – abordează în primul rând chestiunea stărilor Moldovei, noţiune care o traduce în latină pe cea franceză, de états. Este o lucrare politică, aşadar, şi-abia în subsidiar abordează problema felului de-a fi al românilor, deşi aceasta din urmă a acaparat atenţia comentatorilor. Ea face pandant cu o altă lucrare redactată în latină, Vita Constantini Cantemyrii (Viaţa lui Constantin Cantemir), manifest politic deghizat, sub forma unei biografii a tatălui. Ambele sunt menite să justifice acţiunea politică din 1711 a prinţului depus din funcţiuni, mai ales ţinând cont de consecinţele nefaste pe care alianţa cu Petru cel Mare şi ruperea acordurilor cu Poarta le-a avut asupra românităţii, în întregul ei. Chiar din titlu, Cantemir introduce cu abilitate o antinomie între stările „de odinioară” şi cele „de azi”, spre a susţine teoria că, departe de a fi o încălcare a tradiţiei politice istorice a Moldovei, decizia din 1711 a fost, în realitate, o tentativă de restaurare a acesteia.
Cantemir nu mai dispune, în exilul aurit din Rusia, de faimoasa sa bilbliotecă, risipită în urma plecării precipitate din Iaşi. Dar, la 1714, este încă în plină formă, nedescompus de evidenţa eşecului, iar memoria sa rămâne redutabilă. E, deci, capabil să dreseze un rechizioriu al „stărilor de azi” ale Moldovei, în raport cu cele „de odinioară”, susţinând degradarea structurilor interne ale principatului (concluziile sale, evident, vizează şi Ţara Românească), sub presiunea relaţiei cu puterea protectoare, şi anume Imperiul Otoman.
În acest context, au reţinut atenţia mai degrabă comentariile maliţioase ale prinţului-cărturar privind „năravurile” moldovenilor. Constantin Noica, într-o conferinţă ţinută în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial la Berlin (reunită ulterior în Pagini despre sufletul românesc), consideră aceste pagini drept o primă privire a românităţii dintr-o perspectivă a intrării în istorie. Sau, în alţi termeni, dintr-o perspectivă occidentală. Una din care moldovenii – prin extensie, românii – se văd rău: leneşi, lipsiţi de temeinicie, nelepturaţi, prea dedaţi bucuriilor pântecelor, conservatori ş.a.m.d. Ediţia de faţă, integrală, fidel tradusă din latină şi adusă la zi (inclusiv prin aparatul critic), ne restituie, din fericire, contextul în care Cantemir face aceste afirmaţii.
Teoria sa este că, în timp, instituţiile („stările”) Moldovei s-au degradat constant, sub presiunea turcilor, care au ajuns să încalce făţiş capitulaţiile semnate cu Petru Rareş. Degradarea moravurilor moldovenilor este o consecinţă a acestei degradări a „stărilor” iniţiale ale principatului: rangurile aristocratice, funcţiunile publice, administraţia. Prin urmare, restaurarea acestora s-ar impune ca o necesitate, şi exact asta a pretins Dimitrie Cantemir că face, prin Tratatul de la Luţk şi alianţa cu Petru cel Mare.
Un aspect remarcabil al traducerii lui Gh. Guţu (pe care emendă rile operate de Ana-Cristina Halichias nu l-au alterat, dimpotrivă) îl constituie limba versiunii româneşti. În 1973, încă era puternic curentul care susţinea că, pentru textele medievale româneşti redactate în limbi străine, este necesară o traducere „învechită”, care să utilizeze lexicul, morfologia şi sintaxa din epocă. O teorie riscantă, cât timp limba secolelor al XV-leaal XVIII-lea nu a fost niciodată normată. Gh. Guţu a găsit calea de mijloc între „învechirea” artificială a traducerii şi o versiune contemporană, care să trădeze noutatea. Limba Descrierii stării de odinioară şi de azi a Moldovei (cred că, indiferent de ortografia titlului original, aceasta ar trebuie să fie ortografia lui în română) este una firească, fără stridenţe, care ne dă iluzia – atât de dragă literaturii noastre, cum spune Eugen Negrici – că avem de-a face cu un text scris de-a dreptul în româneşte...
Noua ediţie a acestei cărţi speciale a prinţului-cărturar este, deci, binevenită, din cel puţin două puncte de vedere. Primul vizează felul în care citim Descrierea...: unul, deocamdată, necritic, care ignoră contextul în care ea a fost redactată şi implicaţiile ei politice. Cel de-al doilea are legătură cu Dimitrie Cantemir însuşi, victimă a unei erori de decizie politică şi obligat, după această eroare, să plătească un preţ greu. Descriptio Antiqvi et Hodierni Statvs Moldaviae trebuie, de fapt, citită cam cum îl citim pe Cioran şi reflecţiile sale necomplezente despre românitate...