In discuţia despre canon din Simptomele actualităţii literare (Biblioteca revistei "Familia", Oradea, 2007), Ion Simuţ nu urmează conceptul H. Bloom. Nu despre canon, dar despre canoane este vorba aici. Canonul lui Bloom era estetic şi istoric, ireductibil la epocile sau curentele însumate. I. Simuţ recunoaşte un canon-curent neomodernist şi altul postmodernist. Ştie că în ultimul caz termenul canon ajunge impropriu, dar bătălia canonică la noi a fost acerbă mai ales dinspre frontul doar presupus anticanonic. El constată absurditatea războiului dintre "canoane" şi firescul coexistenţei paşnice, care este, cum ştim, iluzoriu în disputa creaţiei de valori, îndeosebi a celor artistice. Altfel canonul modernist şi "canonul" postmodernist ar mai fi ele în aceeaşi accepţie doi "poli tari" (60)? Ion Simuţ nu rămâne ca H. Bloom la canonul occidental şi estetic, altfel spus la canonul critic (între)ţinut şi nu necritic lărgit. Criticul transilvan se lasă atras de pretextul esteticului slăbit de (contra)culturalitatea de tip şi timp nou, globalist. Orice epocă ameninţă şi salvează arta. Cu o parafrază nietzscheană: ce nu ucide arta o întăreşte. Criteriul estetic, chiar abandonat de o critică nesigură, se păstrează singur. Canonul estetic integrează periodicele rupturi - ele sunt prioritar meta-estetice - dintre epocile literare.
Criticul literar Ion Simuţ ridică îndeosebi vocea selectând operele estetice derobate ideologicului comunist, semnate de Breban, Buzura, Bălăiţă, Bănulescu, Dimov, N. Stănescu, Sorescu, critica lui Manolescu. Istoricul literar ar fi mai rezervat, deci şi mai critic decât criticul, cu lărgirea selecţiei, ca reacţie la restrângerile cerute de alţii. Lărgirea, de altfel, nu corespunde în mod real cu principiul eliminării şi includerii critice în canonul-listă. Dar nici aici nu există o opţiune: una sau două liste? Canonul estetic nu poate fi decât unitar. Canonul-curent îi permite lui Ion Simuţ să urmeze ideea de alternativă, pertinentă, numai dacă alternativa nu s-ar arăta exclusivistă. Iar dacă la el alternativa nu devine, ca la I. B. Lefter, exclusivistă, ea nu apare, mi se pare, nici decis, să spun aşa, inclusivistă (în sensul lui Bloom, mă simt dator să repet).
Pe lista neomodernistă de aşteptare, criticul îi aşează pe Doinaş, Caraion, I. D. Sîrbu, E. Botta, A. Vona, S. Titel, M. Eliade, V. Horia, Adrian Popescu, E. Uricaru, M. Dinescu, E. Brumaru, Gabriela Adameşteanu. Pe lista postmodernistă, pe ţepeneag, M. H. Simionescu, Dimov. M. Ivănescu. Stănescu şi Sorescu, consideraţi cu o anumită incertitudine, preponderent neomoderni, rămân ocupanţii primei liste.
Postmodernismul, gata a fi abandonat de critic, oricum nu la fel de seducător ca neomodernismul (şi iată cum se trasează, firesc, un singur canon, cel actual), nu a ajuns în conştiinţa publică. Istoricul literar, larg selectiv, devine acum conservator: postmodernismul este "în curs"; chit că unii nu-l văd ori le pare distrofic, iar alţii îl descopăr deja senilizat; alături, fireşte, de cei care îl percep eroic, victorios, pustiitor. Dacă nu se lepădă, ca alţii, de postmodernism, Ion Simuţ îl acceptă şi-l urmează ezitant. E gata uneori să-l alunge ca pe o adevărată pacoste; termenul lui Lefter ia o destinaţie diferită, chiar contrară. "Postmodernismul omogenizează şi amalgamează stilurile." (336) Temerea nu rămâne singulară. Gustul îi impune criticului rezerve. E sceptic cu listarea în top a lui Geo Dumitrescu, Gellu Naum, M. Ivănescu, I. D. Sîrbu. Crede că N. Stănescu, M. Sorescu, Ana Blandiana nu pot fi înlocuiţi cu M. Ursachi, C. Abăluţă, Ileana Mălăncioiu, Angela Marinescu. Nici M. Preda, N. Breban, D. R. Popescu, Şt. Bănulescu, A. Buzura cu Radu Petrescu, M. H. Simionescu, C. Olăreanu, M. Ciobanu, L. Ciocârlie. Asta în caz că s-ar unifica presupusele canoane-curente. Nu mai zăbovesc asupra unor liste propriu-zise de scriitori. Ele pot fi parcurse la pp. 316-8, 320-330, 371, şi mărturisesc despre durabilitatea certitudinilor şi omeneasca nesiguranţă a criticului şi istoricului literar.
Să-l urmărim, mai departe, în raporturile cu unii, nu mulţi, dintre confraţii autoritari ai momentului actual.
El admiră Istoria... ("eveniment") a lui Alex. Ştefănescu, recunoscând că ignoră nonconformist generaţiile, genurile, şcolile sau grupările, postmodernismul, ideile, sistemele, teoriile, ideologiile, rămânând cu un gust (evident, discutabil) şi multe aproximaţii, talent şi inventivitate epică. Voinţa sau chiar "dragostea" de valori (Stănescu, Sorescu, Buzura, Dimov, Breban, R. Petrescu, E. Botta, Bogza, Preda, Doinaş) îl convinge pentru că istoricul literar nu revizuieşte, dar "consacră". Canonul actual, prin refuzul postmodernismului, aş spune că este numai (neo)modernist, aproape ca între cele două războaie mondiale. I. Simuţ constată doar "centralitatea modernistă a canonului postbelic" (85). Cu altă ocazie, el susţine o cauză esenţial diferită, convins, totuşi, că centralitatea canonului neomodernist "a devenit un anacronism" (178).
Mai tranşant devine cu Eugen Negrici, la care îl stupefiază faptul că respinge postmodernismul ca fiind venit prea devreme în literatura română. O literatură, pe deasupra, şi întârziată. Aş deplasa accentul de pe timp, pe performanţa recunoscută universal, în acest fel ajungând mai sigur la cauzele care generează efectele şi afectează literatura, oriunde în lume.
Aşezat în proximitatea (mai degrabă conjuncturală şi conjecturală, cred eu) a lui A. Marino, doar pentru aplecarea spre critica ideilor literare ori militantismul liberal-occidental, I. B. Lefter este acreditat pentru că aduce o perspectivă postmodernă asupra modernismului românesc, dar discreditat pentru că nu se decide între teorie şi istorie literară.
Ion Simuţ ia foarte în serios ideea de "mare miză" a prozei, susţinută de prozatorul Mihai Sin într-o teză de doctorat cu scop preponderent didactic, dar şi literar, pro domo. Marea miză este un mai vechi pariu al prozei, derulat şi la noi, prin câţiva autori epici semnificativi. Ea este de natură tematică şi ar consta în reconectarea la problematica filosofiei naţionale, etnice, sub modelarea lui Dostoievski şi Tolstoi. Fără relevanţă estetică şi formală, demersul, aparent o scoatere din impas, apare condus cu "argumente politice, sociologice şi ideologice" (256), nu şi estetice, fapt care nu-l mişcă deloc pe criticul conregional.
În acelaşi spirit zonal, probabil, Simuţ subliniază că opera suportă determinismul moral al autorului. "Nu pot rezona, notează el, la proza lui Eugen Barbu" (260). Aş spune că aceasta este o infirmitate care ar trebui ascunsă. Nu putem dovedi că esteticul poartă urme ale eticului. Ori că îl explică. Faptul că îl implică e cu totul altceva. Iar noi, se-nţelege, nu suntem neapărat ultimii cititori ai scriitorilor cu care se întâmplă să ajungem contemporani. În această privinţă, istoricul literar ar trebui să-l atenţioneze pe critic.
Este, din punctul meu de vedere, un fapt meritoriu că I. Simuţ, spre deosebire de Ştefănescu, Negrici, Lefter, e atent cu datele estetice şi istorice ale operei originale a lui D. ţepeneag. Şi este cu atât mai remarcabil, cu cât Simuţ rămâne reticent cu (neo)avangarda şi experimentalismul. Înţelegerea lui ţepeneag să aibă drept explicaţie faptul că nu este prea critic, ci mai comprehensiv, tolerant, cu riscul de a fi şi oscilant? Poate fi aşa, dar mai poate exista şi o altă explicaţie, pentru că, iată, se arată critic, reticent, cu romanele de după 1990 ale lui Breban. E convins, însă, că memoriile sale explică doar o personalitate, nu şi procese obiective (282), apoi se revizuieşte şi admite că au şi importanţă pentru istoria literară, fiindu-i chiar o "sursă majoră" (285). Aş mai spune ceva criticului care susţine "reabilitatea ficţiunii" actuale. Nu crede că dă apă la moară criticilor care consideră că memorialistica postcomunistă este superioară ficţiunii spunând că "tetralogia memorialistică bate tetralogia epică, scrisă în paralel"?
Previzibil în imprevizibilităţile sale, Ion Simuţ găseşte mereu la îndemână echilibrul sau măsura lucrurilor. Pare conservator, lent, dar devine de un dinamism neomenesc, de-ar fi să-l imaginăm pesimist, optimist, realist, cum se autocaracterizează, "în orice clipă" (295). Înţelege şi apolitismul lui Eugen Simion şi civismul sau angajarea politică a altora. Nu-l desparte pe "modernul tulburat" Patapievici de postmodernul liniştit Lefter. Admite dialogul dintre ortodoxie - atenţie: nu ortodoxism - şi liberalism.
Dar cum se face că un spirit integrator ca al său devine şi exclusivist? De pildă, cu genurile literare: "e acum vremea eseului şi a prozei". Un critic şi istoric literar (cum, nici mai mult, dar nici mai puţin, se recunoaşte Simuţ) n-ar trebui să susţină că este mereu vremea literaturii pur şi simplu şi să contribuie din răsputeri ca să fie? Simuţ face acest lucru precizând că "a murit poezia pentru public, încă nu şi pentru critică" (177), dar trebuie luptat să nu moară pentru literatură (180). Avem acum, mai avertizează el, o literatură centrată pe proză, nu pe poezie. Valoric? Ori mai mult statistic? De ce acest hazard profetic în certitudinea virtuală că nu vom mai avea mari poeţi? Din nou, imprudenţă de critic şi somn al istoricului literar? Criticul care scrie despre proză şi mizează pe acest gen nu crede că sincronismul şi diferenţierea în cadrul epicii s-au rezolvat. "Avem nevoie de o proză mai umblată, mai deschisă, mai dinamică, aşa cum sunt analiştii noştri politici." (299) Comparaţia apare surprinzătoare. Politologia, disciplină nouă la noi, rămâne ea însăşi într-un stadiu confuz, între mimetism şi emulaţie, chiar mai puţin înscrisă decât proza ficţională în dialogul extra-naţional.
Nu scapă simptomului generaţional (literatura noastră, cum ştim că se pretinde, are o puzderie de generaţii de creaţie!) şi, din nou restrictiv, reduce receptarea, diminuând literatura însăşi, şi face o Declaraţie de dragoste generaţiei '60. Iese bine, constată el, estetic, etic, politic şi, în fapt, această generaţie face în esenţă canonul postbelic. Mai critic devine cu propria sa generaţie. Fapt previzibil: împărţirea, moştenirea, ajunge, nu-i aşa?, o afacere de familie. Observatorul prin luneta ori caleidoscopul sociologiei literare ştie că în conflict mai puternic sunt generaţiile '70 şi '80. Constată "insuficienta valorizare a generaţiei '70" (50), dar şi faptul că generaţia războiului este "nedreptăţită" (60).
Ion Simuţ apără esteticul, dar face şi multă sociologie literară. Esteticul, preia un loc comun al zilei, trebuie depăşit, pentru ca literatura să capete audienţă (374). Aproape orice fel de audienţă este luată în seamă. Crede neclintit în valoarea literaturii române. Şi chiar în "nobelitatea" ei: pe termen scurt prin Blandiana, pe termen mai lung prin Cărtărescu.
Ion Simuţ, care, cum am mai remarcat, se recunoaşte doar critic şi istoric literar, afirmă că nu ştie în ce măsură critica a influenţat vreodată literatura. Publicitatea i se pare decisivă. Termenii în care defineşte critica sunt: iubire, comprehensiune, explicaţie, iluzie (372). Are un program marcat de reticenţă. E prea ortodox pentru a ţine locul unui program al criticului literar care trebuie să provoace crize periodice şi puternice îmbolnăviri, pentru a asigura o sănătate regeneratoare şi împlinitoare a domeniului literar. "Nu-mi contrazic decât prietenii sau pe cei care aş vrea să-mi devină prieteni." (315) De-ar fi şi atât, dar din exemplele de mai sus reiese că se apropie mult mai mult decât se desparte de partenerii de dialog literar. De-ar fi şi atât, aşadar, cât de supus rămâne, fie şi prin tăcere, faţă de neprietenii reali sau virtuali?
