Jean d’Ormesson, Ciudată
e lumea, până la urmă, traducere din
franceză de Tania Radu, Bucureşti,
Editura Baroque Books & Arts, 2015,
248 pag.
Cînd te naşti într-o Franţă
interbelică stăpînită de
spiritul colonial, cînd îţi
petreci copilăria într-un
castel nobiliar aparţinînd
mamei, Marie Anisson
du Perron, o aristocrată
cu vederi monarhiste avînd
relaţii apropiate cu „Acţiunea
franceză“ a lui Charles Maurras,
cînd pe deasupra primeşti o
strictă educaţie catolică în
virtutea căreia Dumnezeu nu
e temă de atins în şuete frivole,
cînd ai, aşadar, antecedentele
unei minţi conservatoare,
Franţa de după Al Doilea Război
nu are cum să te încînte.
E cazul contelui Jean d’Ormesson,
născut în 1925, căruia adaptarea la
epoca postbelică îi va cere o metamorfoză
lăuntrică, tribulaţiile fiind cu atît mai
dureroase cu cît, absolvind Filosofia
la Paris în 1949, în plină epidemie
de masoreţi marxişti, tânărul intelectual
va fi silit să respire aerul pe care
prozeliţii lui Sartre îl răspîndesc în
jur. Dar cum contele posedă o imunitate
suficient de puternică pentru a respinge
grefa ideologiei comuniste, Jean
d’Ormesson îşi alege ca teren predilect
filosofia antică, unde ingerinţele
prezentului sunt minime. Îşi creează
astfel un plastron spiritual înlăuntrul
căruia trăieşte intens, pentru ca în
afară să desfăşoare numai acele
activităţi care se potrivesc unui om
de dreapta. În consecinţă, intră în
pielea cronicarului semnînd articole
în revistele vremii, punctul culminant
fiind atins în 1974, cînd ajunge director
la cotidianul conservator Le Figaro.
Cu un an mai devreme devenise
membru al Academiei Franceze, Jean
d’Ormesson fiind tipul de gînditor
cu aplecări literare, aşa explicîndu-se
romanele pe care le va scrie de-a
lungul anilor.
Numai că volumul de faţă e din
altă categorie, neavînd nimic din
croiala romanescă a unor titluri precum
La Gloire de l’Empire. Eseul de faţă
e o pledoarie debordînd de optimism,
în rîndurile căruia Jean d’Ormesson
îşi asumă rolul unui apologet candid,
a cărui grijă e să ne deschidă ochii
asupra miracolului în care trăim.
Miracolul, se subînţelege, stă în
ciudăţenia ireductibilă a unui univers
pe care, dacă îl contemplăm fără
prejudecăţi, începem să-l percepem
ca pe o creaţie premeditată. Mai mult,
pledoaria pe care Jean d’Ormesson
o urzeşte în favoarea lui Dumnezeu
are vădite accente de teodicee: autorul
ia literalmente apărarea zeului,
repetînd insistent că lumea e prea
frumoasă ca să fi apărut dintr-o pleaşcă
a întîmplării tembele, atîta doar că
apărarea nu are o tentă morală (cum
se întîmplă în teodiceele clasice, unde
răul şi binele sunt puse în cumpănă),
ci seamănă mai curînd cu o laudă
estetică. Altfel spus, nu răul lumii
îl preocupă pe Jean d’Ormesson,
temă pe care de altfel o atinge pînă
într-atît de rar că putem considera
că o omite, ci minunăţia cosmosului.
Lumea e în sine un uluitor prodigiu,
a cărui splendoare îţi sugerează ideea
unui creator. Tactica lui d’Ormesson
e să işte mirare în sufletul cititorului,
şi pentru asta reia istoria culturii
europene, punînd în lumină marile
descoperiri.
Rezultatul e o istorie a cosmologiei
scrisă în cheie eseistică, „cosmologie”
însemnînd aici şirul de idei pe care
gînditorii şi le-au făcut despre cosmos
de-a lungul secolelor. Remarca esenţială
căreia Jean d’Ormesson îi dă glas, şi
aici se simte fibra lui catolică, e că
din teoriile despre „cosmos” nu poţi
scoate o teorie despre „teos” (zeu).
Natura nu e zeul. Cosmologia nu oferă
indicii pentru o teologie, ceea ce
înseamnă că din cunoaşterea lumii
nu poţi extrage nici un argument
pentru sau contra existenţei lui
Dumnezeu.
Şi atunci la ce bun tot efortul
apologetic al lui d’Ormesson? La
inducerea unei mirări de ordin metafizic:
dacă universul e atît de ciudat,
ciudăţenia aceasta se trage dintr-o
origine cu mult mai bizară, una
neverosimil de bizară: numenul divin.
Mai mult, dacă în lume s-au putut
ivi atîtea idei geniale, ele nu au ţîşnit
din pulberea stelelor. Autorul e un
misionar trăgîndu-l de mînecă pe
cititor spre a-i atrage atenţia asupra
a cît de aparte e totul. Şi uneori o
face cu ironie, ca în cazul afirmaţiei
fizicienilor că Universul s-a născut
singur în urma big bang-ului, afirmaţie
pe care o compară cu gestul prin care
baronul Münchhausen se trage de
păr în sus. „Astrofizicienii care cred
că Universul s-a scos singur din neant
se declară în fapt urmaşi ai baronului
Münchhausen, fără urmă de jenă, ba
chiar cu un vîrf de umor caustic, şi
la urma urmei, demn de toată stima.
Totul s-a născut din nimic, printr-o
mişcare botezată, chiar în amintirea
baronului, bootstrap (prin sine însuşi)”
(p. 185)
Ideile pe care le invocă Jean
d’Ormesson provin din trei domenii:
din filosofie, din arte şi din ştiinţe,
volumul purtîndu-te de la Homer prin
Vergiliu pînă la Kurt Gödel, într-o
incursiune ce aduce cu demersul
cărţilor de popularizare: Heraclit,
Augustin, Kepler, Malthus, Darwin,
Goethe, Kant, Einstein, Planck,
Schrödinger şi zeci de alte nume se
înşiruie într-o epopee a ciudăţeniilor
mirabile. Dar peste tot domneşte tenta
apologetică în numele a ceva nelumesc.
„Lumea nu e un haos. Există ordine
în Univers. Şi frumuseţe există în
Univers. De unde vine ordinea?
Dar frumuseţea? Nimeni nu ar îndrăzni
să extirpe din mintea atîtor oameni
ideea că lumea este un proiect viu
şi că, în ciuda răului şi atîtor suferinţe,
are totuşi un sens misterios. Ştiinţa
zilelor noastre distruge ignoranţa de
ieri, dar şi ea va fi considerată
mîine pură ignoranţă. În inima oamenilor
există şi acest elan spre altceva decît
a şti, iar ştiinţa nu va fi niciodată
capabilă să explice pînă la capăt lumea,
fiindcă pur şi simplu cheia ei secretă
e altundeva.” (p. 96)
Ce izbeşte la pledoarie e candoarea
cu care e făcută, Jean d’Ormesson
avînd ceva din naivitatea Sfîntului
Francisc: furat de elan apologetic,
e în stare să vorbească păsărilor,
convins de harul pe care cuvîntul îl
poate răspîndi în orice fiinţă. Tot
astfel şi d’Ormesson: dornic să-i
încurajeze pe semeni prin sugerarea
ipotezei divine, uită că are de-a face
cu inşi opaci pînă la obtuzitate, pe
care nici un avînt misionar nu-i poate
clinti din indiferenţă. Iată de ce
candoarea tonică a lui Jean d’Ormesson
împrumută cărţii o serenitate de
apostol vorbind fiarelor. Jean d’Ormesson
pare un miel voios împărţind colaci
lupilor, un fluture plutind gingaş în
mijlocul corbilor, un fantast propovăduind
cerul în faţa struţilor cu capul vîrît
în pămînt. Contrastul dintre serenitatea
cu care autorul şi-a scris rîndurile şi
aerul sumbru din epocă (cartea a
apărut în 2010) face ca volumul
Ciudată e lumea, până la urmă să
semene cu un manifest candid aruncat
într-o arenă de gladiatori. Mielul le
cere lupilor să se mire de cît de chipeşă
e lumea, numai că lupii nu au înclinaţie
estetică.
Cînd nu invocă mirarea pe care
lumea i-o provoacă, Jean d’Ormesson
cheamă în ajutor perplexitatea pe
care i-o dă contemplarea ei: „Totul
mă lasă perplex. Că sunt unde
sunt, că soarele străluceşte, că se
face noapte, apoi zi. Că scriu aceste
rînduri, şi că dumneavoastră ajungeţi
să le citiţi.” (p. 130) Tiradele acestea
au o simplitate francă, pornită dintr-o
minte căreia urîţenia din jur nu i-a
alterat ingenuitatea. Jean d’Ormesson
e genuin pînă la a-l bănui de optimism
naiv, dar autorul preîntîmpină acuza
precizîndu-şi poziţia lucidă: „Nu cred
în virtute, nici în adevăr, nici în
dreptatea oamenilor şi nici în faimoasele
noastre valori. Ţin cont de ele, dar
nu cred în ele. Pentru mine, cuvintele
au înlocuit deja patria şi religia. E
drept: am iubit mult cuvintele. Ele
sunt forma, culoarea şi muzica lumii.
Mi-au ţinut loc de patrie, mi-au
fost religie. Dacă ar fi să cred în ceva,
aş crede în Dumnezeu – dacă există.
Şi există oare? Habar nu am.” (p.
222) Pasaje ca acesta sunt puţine,
căci, tonul, pe jumătate sceptic şi pe
jumătate stoic, aminteşte de un
Descartes atins de resemnare.
Optimismul jovial lasă loc melancoliei
retrospective, apologetul înlocuind
elanul cu reculegerea.
Ca întotdeauna cînd e vorba de
mărimi inefabile de ordinul credinţei,
Ciudată e lumea, pînă la urmă îi va
mişca pe cei predispuşi să vadă în
estetic o treaptă preliminară a divinului.
Celorlalţi, volumul li se va părea o
mostră de candoare speculativă, care
rezistă doar în latura de popularizare
a ştiinţelor.
