Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Camera păpuşilor de Simona Vasilache


Un animăluţ de pluş şi o poupée cu capul de porţelan, rătăcită din întîmplare într-un magazin de antichităţi, tot copilărie înseamnă, doar că adusă aminte diferit. Pe de-o parte, un surogat de viaţă, cu blăniţă şi ochi de mărgea, pe de altă parte, surogatul de moarte, mica statuie nesimţitoare, deşi fragilă, cu trăsături familiare, ca ale tale, şi totuşi atît de stranie. Este, de fapt, deosebirea dintre tihna anilor de răsfăţ vrednică, peste timp, de ultima milă şi o anume precocitate necontrolată a corpului foarte tînăr care-şi consumă vîrstele în avans. Despre amestecul lor, al bucuriei lipsite de răspundere, dar întrucîtva condamnabile şi al transferurilor de energie printr-o comunicare cu ceilalţi aproape mediumnică scrie Sonia Larian în Bietele corpuri. Cartea, republicată de curînd la editura Polirom, apărea într-o primă ediţie imediat după jumătatea anilor �80, într-o perioadă "experimentală", în sens oarecum neoavangardist, de inovaţie care nu stă niciodată pe loc, nu eşuează, la un moment dat, într-o structură închegată şi imitabilă. Într-o reţetă. Romanul, "bătrîna doamnă cam bolnavă", ale cărei beteşuguri le discută frumos Adriana Babeţi în prefaţa la reeditarea Bietelor corpuri, e condamnabil pentru doza lui de previzibil, pentru clişeele neasumate ironic, pentru o anume decrepitudine sîcîitoare şi, în fine, pentru trista neputinţă de-a se mai transforma. Nu moartea, scrie Sonia Larian, e opusul viului, ci mineralul, pietrificarea. Sigur, pentru că noi dispărem, contează prea puţin că materia moartă se mai schimbă neîncetat, dar pentru o "biografie" extinsă, precum Bietele corpuri, care începe cu "memoria" moleculelor ce ne compun, mişcarea aceasta e importantă. Cîtă viaţă rămasă, atîta energie de-a muri. Cîtă putere de moarte, atîta dorinţă de-a scrie, în fond de-a aşeza etichete într-un mic "bestiariu" de familie, cu Ursu şi Pisica, animale moi, ocrotitoare, cu Iepurii, morţi într-un naufragiu, cu tante Lucy şi cîinele ei, Monco, un fel de Bendico al lui Lampedusa, cu vărul Putregaiul, cu colegele mai copile sau mai babe şi aşa mai departe. E, într-un fel, confesiunea sacadată a unui corp lucid, în alt fel decît creierul, care se luptă cu anchiloza cum se zbate să scape mintea cuprinsă de amnezie. Memoria corpului este o gîndire "epidermică", expusă, o plastilină în care lasă godeuri toate experienţele. Siluită apoi, prin scris, ca printr-o autodenunţare, se destramă în fraze grave, neduse pînă la capăt, ca de Carte a Morţilor. Copii bolnăvicioşi, cu corpurile lor străvezii, albicioase ca fantomele, bîntuiţi de gînduri nefireşti, de senzaţia morţii apropiate, de frica de spital, de boala care diseminează necontrolat, populează o proză care-l aminteşte pe H. Bonciu, cel din Pensiunea doamnei Pipersberg. Lumea de păpuşi a copilăriei într-o familie de evrei din Bucureşti împrumută de la Bonciu gingăşia tulburătoare, schimbată din loc în loc într-o gravitate ciudată, în spaima puiului de sălbăticiune care simte capcana. Mai împarte cu microromanul interbelic materialitatea grea, cleioasă, a excrescenţelor, a tumorilor, a vieţii care se divide haotic, aberant. Este, în rizibilul orgoliu al corpurilor care nu sfîrşesc mojarate într-un creuzet aseptic, ci consumate de o boală care creşte mai repede decît ele un dispreţ al oricărei ordini preexistente. Viaţa, ca proces antientropic, dezorganizează din mers tot ce-ar părea că vrea să se adune, să dureze sub forma unei structuri neschimbătoare. Corpul încremeneşte într-un mulaj doar după ce viaţa l-a părăsit, aşa că orice ordine este una postumă. De aici, ca artificiu prozastic purtat în epocă, ideea "dublului calendar", a exfolierii timpului, a torsiunii lui în aşa fel încît evenimentele de seamă să se împletească printre celelalte, ordinare, într-un fel de colonadă stilistică lipsită de structură de rezistenţă, doar cu multe "brîuri", toate slabe. Alăturările de cifre, de zile din calendar sînt semnificative doar retrospectiv, cînd legăturile se văd mult mai bine. La fel, îmbinările "impresioniste" de cuvinte, făcute de un nou Cratil ce vrea să stăpînească lumea numind-o, au o înţepenire mortuară: " Die Leiche (cadavrul) ne e decît - şi asta parcă se şi aude în felul cum sună cuvîntul - der Leib (corpul, corpul viu), dar consumat pînă la capăt, epuizat prin Leid şi leiden (prin suferinţă). Trecînd la forma neanimată (die Leiche), corpul (der Leib) îşi schimbă deodată genul, ca şi cum ar trece de la masculinul viguros, de dinainte, la femininul cel mai lipsit de puteri, cel mai lipsit de orice vlagă. Ca sonoritate pură, to like pare mult mai aproape de leiden decît de lieben (a iubi)." Totul, în cartea Soniei Larian, este legat de nume: figurile părinţilor, ale cunoscuţilor, ale colegilor de şcoală, ale doctorilor. Fiecare nume trece prin nenumărate variante, încercînd să imite transformările vieţii, dar fără folos. Moartea este, în fond, o simplificare, renunţarea la detalii, la şirurile de nimicuri care fac vieţile în favoarea acestor nume ce fixează şi închid, reducînd variaţia, mobilitatea. O dată cu numele, incontestabile, definitive, se instalează rigor mortis.Vieţile, în schimb, comunică, aşa încît nici una, chiar sfîrşită fizic, nu se poate încheia pînă nu s-a spus în celelalte ultimul cuvînt. Aşa apare, frumos reluat în carte, mitul păsării Phoenix, cea care, cît trăieşte, îşi învie tatăl, purtîndu-i corpul inert spre soare. Chiar dacă trec printr-o răscolitoare agonie sau pur şi simplu se şterg deodată, fără explicaţii, părinţii şi bunicii revin măcar în vis, păstraţi într-o "arhivă" a corpului de copil îmbătrînit fără veste care, cumva, îi conţine. Pînă ajunge la ultima filă, a embrionului zbîrcit, începutul-sfîrşitul vieţii, corpul învaţă deja să se teamă de bătrîneţea lui trecută, care se întoarce, de vechile întîmplări pe care nu va putea, nici acum, să le evite. În destinul lui se înscriu faptele şi vorbele, prinse în "roman", ale oamenilor renumiţi, ca şi ale celor nenumiţi, cu care-şi împarte durata vieţii. Oboseala tuturor apasă asupra tuturor, un fel de supraconştiinţă leagă existenţe care se amăgesc degeaba că ar fi individuale. Aceeaşi magmă călduţă, aceeaşi pace nefirească, rău prevestitoare, le îneacă, fără să i se poată împotrivi, pe toate: "La fel şi în scris. Orice ieşire din ritmul viu, imediat, în care ţîşneşte gîndul viu aşterne îndată peste rînduri ca un fel de ecran opac, un fel de ceaţă parazitară. În care gata, se îneacă totul. Prin care gata, nu mai răzbate nimic. În care totul se năclăieşte." Privind lumea fără ochelari, ca să nu poată distinge altceva decît informe, schimbătoare pete de lumină, Sonia Larian scrie, în Bietele corpuri, despre renunţare şi despre ancorarea în lectură, despre o "polifagie" a textelor. Şi, pînă la urmă, despre demnitate. A păpuşii cu nume atît de neînţeles, Paralipomena, a "structurii" Maradenbone, un fel de flogistic al alchimiştilor, prezent în toate lucrurile, şi, în final, a corpurilor. A bietelor corpuri sfîrşite, sfîşiate, plutind în aerul închis al unei camere cu jucării ce, împrejurul lor, se strînge ca un giulgiu.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara