Subsemnatul este consternat şi, pur şi simplu, nu mai înţelege pe ce lume i-a fost dat să trăiască. Ar vrea să scrie relatarea aceasta la persoana întâi, dar dintr-un fel de pudoare combinată cu nevoia de autodeta- şare crede că mai nimerită ar fi persoana a treia.

Se mai gândeşte că şi alţii pot păţi la fel şi atunci nu are rost să se pună pe el însuşi în prim plan... Dar parcă nu mă pot abţine şi atunci las garda jos. Nu e vorba de nici o poveste, ci de realitatea gol-goluţă.
De mai multă vreme nu mai am de lucru în urma situaţiei create la cotidianul „România liberă” de unde am fost silit să plec după mai bine de 16 ani de muncă, şi dacă ar mai fi să socotesc şi salahoria de la corectură de pe vremea lui Ceauşescu atunci fac două decenii. Conducerea ziarului m-a calificat drept un specimen dubios, etichetă care nu oglindeşte fiinţa mea reală, dar aceasta este altceva. Anii au trecut şi ca orice vrednic scriitor român contemporan am tras mâţa de coadă. Până în această vară când mi s-a oferit posibilitatea unei angajări decente. Persoana care urma să mă angajeze e plecată din România de pe la mijlocul anilor ’90 şi este caracterizată de un anticomunism sănătos. Ajuns în faţa persoanei mi-am prezentat cv-ul, am fixat un salariu, dându-mi-se şi ceva de lucru pentru a doua zi, ca un fel de probă, deşi aveam senzaţia că este o simplă formalitate. În stilul tonic al confraţilor de peste ocean mi-a propus să ne zicem pe nume, ceea ce în naivitatea mea credeam că este chiar un semn pentru a pune temelia unei cooperări excelente. Drăcuşorul din minte îmi şoptea însă că americanoizii, cu graţia cu care te iau în braţe, te pot da şi pe uşă afară. Politeţea este la ei doar o mască şi nicidecum ceva izvorât din suflet. Până la urmă presimţirea s-a adeverit. Mi s-a spus să aştept vreo trei zile. Din păcate, am înţeles ulterior, verdictul în ceea ce mă privea fusese luat chiar din ziua în care mă prezentasem la interviu. Dar nu-mi imaginam că lucrurile vor putea lua o turnură incredibilă. La expirarea intervalului am întrebat ce răspuns au să-mi dea şi acesta a fost negativ. Ceva însă scârţâia şi nu-mi dădea pace. Cusut, de bună seamă, cu aţă albă. Şi aşa a şi fost. Am aflat până la urmă cum stau lucrurile şi de abia de acum intrăm într-un domeniu halucinant pe care merită să-l cunoască tot mai multă lume.
Cu ceva vreme în urmă pe net descoperisem un articol cu un titlu care mi-a dat fiori. „Dan Stanca, maestru al ponografiei”. Este publicat într-o revistă online „Spiritul critic” întemeiată în 2003 de un tovarăş actualmente octogenar, Leonard Gavriliu. Articolul poartă semnătura unui misterios Nichifor Huţupan, dar ceva îmi spune că acesta este un pseudonim şi în spate se ascunde fondatorul revistei, inchizitorul sever Gavriliu care, dacă nu mă înşel, în urmă cu vreo 20 de ani scria în „România Mare”. Ce face domnia sa? Ia în tărbacă un roman al meu Mut publicat în 2006 la Editura Cartea Româneacă. Eu nu am nici o putere împotriva judecăţilor sale, că doar de aia trăim în democraţie, dar ceea ce el face acolo nu este cronică literară – cum ar vrea să lase impresia – ci denunţ în cel mai pur stil stalinist. Altfel spus, decupează din cartea mea, deci decontextualizează, acele fragmente pe care le consideră deocheate şi le înşiră unul sub altul pentru a realiza portretul incriminator. Vreau cu acest prilej să-i amintesc domnului octogenar că acest roman a fost nominalizat la premiile USR din 2007 alături de Mirii nemuririi al lui Radu Aldulescu şi Christina Domestica de Petru Cimpoeşu. La ancheta din „Adevărul” despre primele cinci romane româneşti în perioada 2000-2010, Dan C. Mihăilescu i-a găsit un loc întrun asemenea clasament onorant. Cartea a avut cronici foarte bune semnate de Tania Radu în revista „22”, de Tudorel Urian în „România literară” şi de Serenela Ghiţeanu în „Adevărul literar şi artistic”. Or mai fost şi altele. Deci e vorba de un roman de o anumită valoare şi nu de o făcătură pornografică aşa cum tovarăşul Gavriliu ţine morţiş să demonstreze. Dar la momentul respectiv nu am dat atenţie denunţului deoarece consideram că, trăind într-o altă epocă decât aceea în care asemenea denunţuri erau la mare preţ, ele de la sine se devalorizează. Iată că realitatea a vrut să-mi dovedească exact contrariul. Şi aceasta nu de la concetăţenii mei care se chinuiesc şi ei în România tranziţiei, ci de la o persoană americanizată, angajatorul acela numai zâmbete, care, vrând să se informeze în detaliu cine sunt, din tot ceea ce circulă pe net despre scriitorul şi jurnalistul Dan Stanca nu a reţinut decât denunţul respectiv. Fără comentarii.
Şi acum bunul-simţ mă face să formulez anumite întrebări. Oare distinsul angajator despre care presupun că are o anumită cultură nu ştie câteva lucruri elementare de teoria literaturii şi a romanului: că nu poţi face confuzia dintre autor şi personajele sale? Că romanul e o construcţie complexă, polifonică, în care vocile „urâte” alternează cu vocile „frumoase”? Că unul e autorul, altul naratorul şi altele personajele? Că dacă şi în 2012 suntem stalinişti se alege praful de toată cultura şi, în asemenea condiţii, romane precum Particulele elementare al lui Houellebecq şi Complexul lui Portnoy al lui Roth ar trebui urgent scoase din librării şi autorii ostracizaţi? Nu ştie că dacă un autor scrie despre declasaţi, aceasta totuşi nu înseamnă că e şi el declasat şi trebuia deci sesizată poliţia de moravuri? Dar să presupunem că angajatorul nu-şi pune aceste întrebări şi, chiar dacă i se pun, îşi astupă urechile ca să nu le audă. Domnia sa este pudibond, puritan, suflă şi în iaurt. Pentru aşa ceva nu e de condamnat. La urma urmei, mai bine asemenea specimene aseptizate decât porcoşii de fiecare zi. Dar fie şi aşa, presupunând că a fost îngreţoşat până în adâncul sufletului de ce a citit, nu era datoria lui să apeleze şi la altă sursă pentru a-şi întregi imaginea despre nefericitul autor pus la zid? Aceasta este o cerinţă elementară şi a o încălca înseamnă să nu dai nici un ban pe toţi cei care-ţi bat la uşă şi-ţi cer un loc de muncă. Înseamnă, cum am spus, să te întorci în timp, într-un stalinism feroce, despre care, culmea, zici că-l combaţi, dar inconştient îl slujeşti la fel de devotat ca jdanoviştii de odinioară. De necrezut!
Scriind acestea nu am vrut să mă plâng şi nici nu vreau să ies în faţă într-un mod jenant. Cazul meu însă poate fi al oricui. Persoana întâi poate fi persoana a treia. A fi scriitor continuă şi acum să reprezinte un risc. Cine îşi asumă o asemenea condiţie se aşteaptă la represalii. Nu mai sunt pumni daţi în gură, ci „sprayuri” pulverizate cu tact. Şi astfel consternat scriitorul român contemporan se întreabă în ce lume i-a fost dat să trăiască. Unii văd în el un extremist anacronic, alţii îl acuză de imoralitate deşănţată. Pe unde să mai scoată prăpăditul cămaşa? Şi dacă şi-o scoate o vor juca la zaruri mercenarii acestei lumi...