Nimic nu avea să prevestească, în anii ’40 ai veacului trecut, întorsura tragică a destinului lui Vasile Voiculescu. Medicul se pensionase în decembrie 1940, dar scriitorul rămâne în vizorul organelor represive ale statului capitalist, apoi comunist.
Din corpusul inestimabil de documente (chiar dacă incomplet) integrat în ediţia cvasicritică Opera literară (în 3 vol., 2004), îngrijită temeinic de Roxana Sorescu (ajutată în secţiunea documentară de nepotul scriitorului, Andrei Voiculescu), reiese că poetul era discret supravegheat în timpul războiului (1941-1945) de Serviciul Poliţiei de Siguranţă. Deşi Siguranţa capitalistă decide (în 1941) că nu poate fi incriminat pe motive politice („nu s-a găsit nimic din care să rezulte că face parte din vreo organizaţie politică şi nici arme”), Securitatea comunistă redeschide cazul (în 1953) şi conchide – absolut bizar, fără nici un fundament real –, că Vasile Voiculescu „a fost simpatizant al mişcării legionare”.
Peste doar un lustru începe calvarul scriitorului septuagenar care reuşise, între timp, să-şi rotunjească opera, rămasă până în 1964 (Ultimele sonete ale lui Shakespeare. Traducerea imaginară de…) şi 1966 (Povestiri) în stadiul operei de sertar. În 4 august 1958 se emite ordinul de reţinere sub învinuirea de „uneltire contra ordinei sociale” şi în noaptea care urmează, după percheziţia ordonată de acelaşi anchetator vigilent – efectuată după miezul nopţii, între orele 1 şi 5! -, V. Voiculescu este arestat, odată cu manuscrisele, „în numele legii şi al poporului”. Sunt arestaţi în acelaşi timp toţi membrii grupării spirituale Rugul Aprins din cadrul Mănăstirii Antim: poetul-monah Sandu Tudor, Al. Mironescu, Dumitru Stăniloae, stareţul Al. Făgeţeanu ş.a. „Grupul contrarevoluţionar” Rugul Aprins se cristalizase în anii 1946-1947 ca o formă paşnică de conservare a libertăţii de opinie /creaţie prin refugiul într-un spaţiu sacru protector, care predispune la asceză şi meditaţie. Sandu Tudor, conducătorul recunoscut al asociaţiei de teologi şi literaţi, reuşeşte s-o reactiveze în anii 1955-58, pe temeiul afinităţilor elective şi al credinţei în Dumnezeu. Acuzaţia principală este astfel consemnată în dosarul cu probe materiale din 5 septembrie 1958: „în perioada 1955-1958 s-au organizat în grup şi au ţinut şedinţe în cadrul cărora au audit (sic!) şi comentat ştirile transmise de posturile de radio imperialiste, au comentat evenimentele politice prin prizma (!) vederilor lor ostile regimului din R. P. R. şi au preconizat schimbarea sa”. Inculparea lui V. Voiculescu e agravată de plicurile cu manuscrise cuprinzând „versuri cu caracter duşmănos regimului democrat din R. P. R., scrise de învinuit ca prin intermediul lor să contribuie la educarea ostilă a membrilor grupului”.
La aceste „probe materiale” se adaugă, ca învinuire decisivă, „scrierile sale din perioada celui de-al doilea război mondial” care dovedesc „atitudinea duşmănoasă” a poetului. Poemele vizate, Colind pentru Vânătorii de Munte şi Ţara nu puteau dovedi, în fapt, decât patriotismul poetului, fiind scrise în maniera versurilor adunate în volumul de la începuturi Din Ţara Zimbrului şi alte poezii, unde glorifica eroismul ostaşilor din primul război mondial. Ţara este o autentică poezie patriotică, îndemnând la unitatea românilor: „Feciori semeţi cad iarăşi din belşug,/ Scriind, hrisov, cu sângele lor clisa,/ Toţi laolaltă să-mplinească scrisa / Cei de la Olt cu cei născuţi la Tisa / Uniţi mor azi cu frunţile pe Bug”. Transparent antisovietică este, într-adevăr, poezia cealaltă, publicată în „Revista Fundaţiilor Regale” din 1944, concepută după formula colindului de Crăciun, în memoria eroilor dintre Vânătorii de munte: „Dar nu ştiţi c-aici /Nu mai e Iisus? / Negrii bolşevici / Iarăşi l-au răpus”. În acelaşi spirit mobilizator al credinţei sunt scrise mai multe poezii de război, neamintite de anchetatori în rechizitoriu: Transnistria („Sub orice pas i-o urmă a crucii şi-a credinţii /Şi iar iezmele stepei din faţa noastră fug”), Albei-Iulii, Rugăciunea răniţilor, Strofe pentru un cimitir al eroilor, Tristeţea umblă-n ţară, Dor, Comoara etc. Dintr-un document „strict secret” reprodus într-o aproximativă Carte Albă a Securităţii. Istorii literare şi artistice (1969-1989) deducem că acesta a fost motivul real al arestării (cum observă şi Roxana Sorescu în Notă aspra ediţiei): „a fost trimis în judecata Tribunalului Militar de regiune militară Bucureşti pentru faptul că, în perioada celui de-al doilea război mondial, a elogiat prin scrieri războiul antisovietic, iar după 23 august 1944 a scris poezii cu caracter mistic-duşmănos”. În Tabelul lacunar întocmit de Securitate, care datează din martie 1975, V. Voiculescu este consemnat penultimul într-un fel de retrospectivă sinistră a scriitorilor condamnaţi, precum Nicolae Balotă, I. Negoiţescu, Adrian Marino, Vladimir Streinu, Constantin Noica, Al. O. Teodoreanu, Ion Caraion, Ştefan Aug. Doinaş ş.a.
La primul interogatoriu, din chiar ziua arestării, V. Voiculescu neagă orice „activitate duşmănoasă” împotriva regimului „democrat popular”. Nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat în timpul celor şase ore de interogatoriu – metodele torţionarilor nefiind, fireşte, consemnate în procesul verbal – până ce bătrânul poet (împlinise 74 de ani) ajunge să declare neadevărul cerut cu insistenţă de anchetatori: „Este adevărat că am desfăşurat activitate ostilă regimului R.P.R. Recunosc că am scris şi difuzat poezii cu caracter duşmănos regimului RPR”. La al doilea interogatoriu din 16 august (care a durat ceva mai puţin: între „ora 10 şi 15 şi 15 minute”) va recunoaşte cu stoicism că „poeziile mistice” aduse ca probe acuzatoare „prin interpretare unele aveau caracter ostil regimului, iar altele au pronunţat caracter duşmănos”. Procesul verbal al interogatoriului de peste zece zile, deşi durează patru ore nesfârşite, are doar o pagină şi, cu siguranţă, este dictat de anchetator (dovadă şi agramatismele). Bolnav, la capătul puterilor, V. Voiculescu este obligat să declare tranşant că a desfăşurat aşanumita activitate duşmănoasă: „Astfel am făcut parte din grupul contrarevoluţionar condus de Alexandru Teodorescu zis Sandu Tudor, participând la unele întruniri clandestine ale acelui grup care au avut loc în locuinţa lui Mironescu Alexandru. Acest grup de elemente duşmănoase a început să-şi desfăşoare activitatea ostilă regimului din R.P.R. din anul 1954/1955 şi întruniri clandestine au organizat până în anul 1958”.
Între timp capetele de acuzare se înmulţesc. Se aduc noi „probe materiale”: mapa cu manuscrise dăruite lui Al. Mironescu sub titlul Poezii duhovniceşti ale D-rului Vasile Voiculescu şi caietul cu poezii dat spre multiplicare colecţionarului de obiecte de artă Barbu Slătineanu. În chip ciudat, Securitatea nu ştie nimic despre Manuscrisul Scrima, grupajul de poeme trecut ilegal peste graniţă în 1956 de călugărul Andrei Scrima, la plecarea lui definitivă spre India. În afara lecturilor din creaţia sa „mistico-duşmănoasă” la întrunirile de cenaclu din casele prietenilor sau simpatizanţilor (Alexandru Mironescu, Barbu Slătineanu, Dinu Pillat, Constantin Joja, Nicolae Radian, chilia stareţului Sofian Boghiu de la Plumbuita.), este acuzat pentru lectura unor cărţi interzise ale scriitorilor exilaţi, aduse pe căi ocolite din Occident: La tentation d’exister (Ispita de a exista) de Emil Cioran şi Fôret interdite (tradusă după ’89: Noaptea de Sânziene) de Mircea Eliade. Deşi recunoaşte aceste fapte în timpul anchetei, V. Voiculescu neagă totul la proces, aflăm din „recursul în supraveghere” din 1968 cerut de procuratură: „În instanţă, însă, inculpatul Voiculescu Vasile nu a mai recunoscut faptele imputate, arătând că atunci când a fost în vizită la Mironescu Alexandru s-au citit unele lucrări, dar acestea nu aveau caracter duşmănos regimului şi că nu-şi aminteşte să se fi discutat probleme politice în prezenţa sa”.
Dintre poemele voiculesciene, pe „lista neagră” a Securităţii se aflau Neagra labă, Cerşetorul şi Noul arhitect – „apreciate şi calificate în cursul anchetei mele ca fiind îndreptate direct împotriva regimului şi a construcţiei socialiste din R.P.R.” La care fiul lui Al. Mironescu, unul dintre studenţii participanţi la întrunirile Rugului aprins, presat de anchetatori la interogatoriu, adaugă poeziile: Minerul, Straja, Apocatostază (de fapt, Apocatastază) şi Atomul. Poemul cel mai des invocat de acuzatori, Neagra labă, cu trimitere la realitatea barbară doar prin titlul de pamflet, transmite în fond starea de revoltă mocnită a poetului evlavios. Alcătuit simplu, din două catrene concepute în antiteză, acuză în primul pierderea credinţei într-o lume atee („A ridicat păcatul neagra-i labă /O-nmoaien scârna aurului greu”), iar în al doilea reiterează crezul poetic al comuniunii cu divinitatea prin revelaţie şi extaz („Şi-n orice poezie, cât de slabă, /Să- nchid un tainic strop de Dumnezeu”). Se pare că anchetatorii n-aveau ştiinţă despre prozele voiculesciene impregnate de magism, dintre care cel puţin Lobocoagularea prefrontală putea deveni probă acuzatoare prin satirizarea sistemului totalitar comunist, mascată sub învelişul alegoric. Uzând de formula distopiei imaginează în această proză uşor schematică un univers monstruos şi absurd în care s-a înfăptuit „râvnită minune a lumii”, pacea socială, întronată printr-o simplă operaţie psiho-spirituală de extirpare a centrilor nervoşi ai afectivităţii, sub controlul unui diabolic „Perfect Prezidiu Permanent al Popoarelor Păcii”.
În mai toate poemele create în anii ’50 (în plin proletcultism), V. Voiculescu conturează un univers crepuscular, marcat de desacralizare şi de profanarea valorilor perene, prin ruperea brutală a legăturilor cu tradiţia şi morala creştină. În Atomul agonia prezentului este sugerată printr-o avalanşă de imagini negative: „trist apus de lume”, „agonicele zvârcoliri”, „astre năprasnice”, „satanică beţie”, „meschină Judecată d-Apoi”, „Pământul ajuns morman de gunoi”. „Ţara veche”, învecinată altădată „cu basmul şi balada” apare acum, în Cerşetorul, ca un ţinut pustiit, atacat de sălbăticiuni şi colindat de un Dumnezeu cerşetor: „Ca să-ţi încerce multa-ţi bunătate, /O, ţara mea, mâncată de jivine, /Pe drumurile-ţi albe-n triste sate, /Cu traista de cerşetor în spate, /Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”. În această lume-ocnă („Porneau în lanţuri spre ocnă, convoi după convoi”), poetul revoltat propune soluţia mistică a apocatastazei reconstituind situaţia iniţială a prezenţei divinităţii în univers prin întoarcerea „sfinţilor mântuiţi” din ceruri pe pământ: „Aici sus nu ne putem bucura ca zbiri, /Dacă Tu nu Te-nduri să curmi iadurile şi focul /Noi ne jertfim toţi şi le luăm iubiţilor noştri locul, /Coborâm la ei să-i alinăm în amarele scrâşniri”. Viziunea apocaliptică va culmina cu spectrul alienării abrutizante şi al reificării umanului din Noul apocalips: „Heruvim al lumii pus în jug, /Sufletul împingea căruţe şi tractoare; /Nu se mai aflau în lume oameni…Ci toţi /Scrâşneau prefăcuţi în ciocane, strunguri şi roţi”. Asemenea versuri au fost, după toate indiciile, citite atent de cenzori spre a-i înarma pe anchetatori cu dovezi incriminatoare.
După trei luni de arest, prin sentinţa Tribunalului Militar din 8 noiembrie 1958, Vasile Voiculescu este condamnat la 5 ani temniţă grea (în alte acte: muncă silnică), 5 ani degradare civică şi confiscarea totală a averii, pentru infracţiunea de „uneltire contra ordinei sociale”. Aceeaşi condamnare primeşte şi Dumitru Stăniloae, cel mai cunoscut dintre cei 16 condamnaţi ai lotului Rugul aprins, care va fi pus în relaţie cu lotul Noica-Pillat în timpul anchetei prelungite. Catalizatorul grupării, călugărul Alexandru Teodorescu (alias Sandu Tudor, poet, eseist şi gazetar recunoscut) are parte de cea mai grea condamnare: 25 de ani temniţă grea şi 10 ani degradare civică. Nu va mai ajunge să trăiască în libertate, fiindcă moare în temniţa de la Aiud în 1962, la câteva luni după eliberarea autorului „poemelor cu îngeri”. În urma procesuluisimulacru, V. Voiculescu părăseşte arestul M.A.I., fiind repartizat la Penitenciarul Jilava, începând cu 31 ianuarie 1959. N. Steinhardt îl întâlneşte pe poet pe când erau transferaţi din închisoarea Securităţii în Fortul 13 din Jilava, consemnând în Jurnalul fericirii, în ziua de 6 martie 1960: Încântătoare e prezenţa doctorului Voiculescu, foarte îmbătrânit, numai oase, blând, manierat, paşnic, nobil, vioi la minte, dar frânt de oboseală”. Despre regimul de teroare din închisoare la care e supus poetul, acelaşi notează: „Doctorul Voiculescu şi episcopul Leu (…) sunt interogaţi pe îndelete de gardieni care, probabil, se plictisesc. Amândoi sunt batjocoriţi şi beşteliţi, insultaţi, înjuraţi şi porcăiţi. Ceilalţi scapă mai uşor”.
După Jilava, considerată închisoare de tranzit, V. Voiculescu ajunge la Aiud, unde apare înregistrat în 11 martie 1961. De aici „s-a eliberat fiind graţiat” în 28 aprilie 1962. Conform Mandatului de executare a pedepsei, intervalul ispăşirii cupei inventate era cuprins între 5 august 1958 şi 3 august 1963, dar graţierea survine, după toate indiciile, pe fondul bolii care se agravează: tuberculoză a coloanei vertebrale. Este preluat de fiul său Radu Voiculescu din Dispensarul T.B.C. din Turda într-o stare deplorabilă: „Practic nu se mai putea ţine pe picioare, având dureri foarte mari”. Gabriela Defour, singura dintre cele trei fiice care nu a emigrat, evocă zilele următoare de chin când surzeşte din cauza tratamentului: „Nu mai vroia nici să vorbească, se ruga numai la Dumnezeu să-l absolve de viaţă şi chinuri. Împărţea camera cu cele două surori ale lui mai vârstnice – Florica Ştefănescu şi Maria Ivănescu. Casa noastră fusese rechiziţionată şi aduşi locatari noi în camerele mai bune. Cei trei bătrâni bolnavi erau înghesuiţi într-o cămăruţă fără lumină a cărei fereastră dădea în calcanul casei vecine”. (în vol. Sabina Măduţa, Vasile Voiculescu şi Rugul aprins, 2001.) Va mai trăi un an încheiat, izolându-se complet de lumea care subzista în marea închisoare a României comuniste. Aşa cum în timpul celor patru ani de detenţie nu a dat nici un semn de viaţă familiei pentru a n-o expune represiunii, tot astfel îşi îndeamnă acum prietenii să-l ocolească, asumându- şi lucid condiţia de paria. Se sfârşeşte uitat de această lume în 26 aprilie 1963. Va fi redescoperit în anii ’60, când i se publică opera postbelică, fatalmente postumă, concepută după şaizeci de ani, demonstrând o uimitoare longevitate artistică: proza scurtă scrisă între 1947-1958, sonetele datate în intervalul 5 decembrie 1954-21 iulie 1958 şi romanul Zahei orbul, elaborat în mare parte în anii 1952-1954.
