Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Calvarul lui Liviu Rebreanu – romanul unei disculpări (III) de Ion Simuţ


În imaginaţie, Iaşii erau pământul făgăduinţei, dar starea de spirit era "o jale mare, jalea speranţelor sfărâmate, peste care s-a aşternut o resemnare usturătoare" (p. 147). Reflecţiile despre istoria vitregă, firea resemnată şi slabă a românilor sunt luate parcă din sinteza lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român. Remus Lunceanu îşi aduce aminte că dincolo, în România ocupată, a fost ocărât ca spion şi trădător (p. 146) şi se îndeamnă să-şi arate nădejdea, să-şi uite suferinţele şi umilirile (p. 148-149). Dar amărăciunea îl inundă din nou, când constată distrus că nu a scăpat de suspiciuni. Răceala, frigul moral îl paralizează:"Oamenii cari până ieri îmi zâmbeau prieteneşte de departe, azi o luau pe cellalt trotuar când mă zăreau, sau se făceau că nu m-au văzut deloc. Prieteni buni, cari se înduioşaseră de suferinţele mele, clătinau din cap acum, păreau îngrijoraţi şi de-abia găseau două-trei vorbe să-mi spună, şi chiar acelea în fugă, ca şi cum s-ar teme să nu-mi destăinuiască ceva" (Opere 3, p. 149-150).

Singurătatea şi frica îl cuceresc din nou, într-un mod devastator, pe care nuvelistul Rebreanu ştie să-l descrie foarte bine. Sentimentele nu au, din păcate, fiorul unic, inegalabil, din Iţic Ştrul, dezertor, dar nici nu sunt din aceeaşi categorie. Expresionismul decepţiei se manifestă în prea palide relicve ale senzaţiilor fizice ale morţii sau prin cunoscutele tropisme ale thanatofiliei rebreniene:

"Amărăciunea. Şi răceala îmi dârdâia sufletul, mi-l sfâşia. Simţeam lămurit cum mi-l taie în bucăţi dureroase, cum se întinde mereu, cum mă cuprinde cu gheare veninoase" Zadarnic căutam s-o biruiesc cu fierbinţeala inimii, s-o smulg cu nepăsare sau cel puţin s-o învăluiesc cu veştmintele bucuriei mari ce râvnea să mă stăpânească" Zadarnic!

O frică rea mă luase în braţe, mă strângea, mă strângea, mă strângea"

O să mă înăbuşe"" (Opere 3, p. 150).

Descrierea durerii morale, a suspiciunii şi a eşecului ca senzaţii fizice apăsătoare, distructive, constituie specialitatea tânărului prozator Liviu Rebreanu, care va excela însă, în acest registru, în alte pagini ale operei sale.

Relele presimţiri ale lui Remus Lunceanu nu sunt doar invenţiile "unei uşoare manii a persecuţiei" (p. 150), de care suferea. Se vorbeau despre el, într-adevăr, "lucruri îngrozitoare", că e un trimis al nemţilor, adică un spion (p. 151), acuză ce i se părea "de-o nedreptate revoltătoare" (p. 152). Un prieten avocat îi expune logica suspiciunilor, cărora le-a căzut din nou victimă:

"(") toate aparenţele sunt împotriva ta. Şi lumea judecă după aparenţă totdeauna" Tu, transilvănean, ai rămas totuşi în teritoriul ocupat, ai aşteptat venirea duşmanului. Asta înseamnă că nu ţi-a fost frică de el, ceea ce iarăşi înseamnă că aveai motive să nu-ţi fie frică. Ce motive? Aici e întrebarea. Unii vorbeau aşa, alţii altfel, dar toţi se uneau într-un gând: trebuie să fi avut legături cu dânşii... Se poate, fireşte, să fi rămas de nevoie sub nemţi. Eu, unul, nu tăgăduiesc. Dar atunci urmează întrebarea: cum de nu te-au descoperit, cum de nu ţi-au făcut nimic, cum de te-au lăsat chiar să mai şi scrii?" Nu vezi cum vin toate aparenţele să te osândească? (") Iar dacă eşti nevinovat, atunci eşti o victimă, dar o victimă care şi-a meritat soarta"" (Opere 3, p. 152-153).

Nici că se poate un mai bun rezumat al situaţiei morale şi existenţiale în care este prins Remus Lunceanu, fără putinţă de salvare, cu atât mai mult cu cât este un fatalist. Avem aici marea temă a Calvarului rebrenian: suspiciunea nemotivată, gratuită sau fictivă creează o vinovăţie reală, de care victima nu se poate apăra. Ştie că ar fi demn să lupte, să se elibereze dintr-o asemenea capcană morală, dar, nefiind un ales, nu e capabil să se elibereze (p. 160). Insul şovăitor e sortit pieirii, iar lumea nu e dispusă să-şi revizuiască părerea, chiar când s-a dovedit că a inventat suspiciuni ucigătoare.

Aceasta e filosofia morală a resemnării şi a tragediei inevitabile, în atmosfera căreia Remus Lunceanu îşi pune capăt zilelor. El este o victimă a suspiciunilor şi a suferinţei morale fără leac. E o temă nu tocmai obişnuită în literatura română. Calvarul are o inedită articulaţie psihologică, dar nu beneficiază, din păcate, şi de o performanţă pe măsură a expresiei estetice. De aceea, nu am putea miza pe o revalorizare semnificativă a Calvarului, pentru a situa această scriere pe un loc mai bun în ierarhia internă a operei rebreniene.

Roman, povestire sau nuvelă, Calvarul este confesiunea testamentară disperată a unei disculpări, cu sentimentul răvăşitor al inutilităţii. în universul tematic al războiului, extrem de larg dar şi de ameninţat de clişee, Calvarul lui Liviu Rebreanu aduce o nuanţă proprie, din sfera suspiciunilor ucigătoare, a durerii morale şi a eşecului provocat de cruzimea persecuţiei colective exercitate asupra insului vulnerabil.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara