Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica ediţiilor:
Calvarul lui Liviu Rebreanu – romanul unei disculpări (II) de Ion Simuţ


Altă direcţie de erodare a generalităţii dramei umane din Calvarul vine dinspre un conjuncturalism (sau chiar regionalism) asumat. Remus Lunceanu e un scriitor (un poet) ardelean, care a trecut munţii pentru a se realiza, dar mediul cultural şi social din Regat i-a spulberat iluziile. Confesiunea ridică în prim plan condiţia speranţei irosite:Marea primejdie

"De-abia acum îmi aduc aminte că am uitat să spun tocmai ceea ce ar fi trebuit să arăt în primul rând: sunt ardelean. Asta-i tot. De vreo zece ani am venit în ţară. Dincolo fusesem un biet nimic îndrăgostit de scrisul românesc. Sună a frază goală adaosul acesta, şi totuşi, câte doruri naive cuprinde… Numai cel ce a trăit între străini vrăjmaşi ştie şi poate simţi şi preţui cu adevărat nostalgia cea mare şi copleşitoare. (…) N-am găsit iubirea pe care o aduceam eu de-acasă. (…) M-am uitat împrejur şi am văzut, şi multe speranţe am pierdut din cele frumoase. M-am retras în ungher, umil, irosindu-mi visurile ca un sihastru. Şi anii au trecut peste mine şi m-au călcat în picioare şi mi-au înăbuşit glasul. Ce mai putea rămâne din visurile de odinioară?" (Opere 3, p. 12-13).

Atmosfera devastatoare a războiului şi drama civică a unui ardelean apropie, mai clar, Calvarul de Catastrofa şi de Pădurea spânzuraţilor. Dacă acestea din urmă, prezintă drama ardeleanului angajat pe front împotriva confraţilor, Calvarul se referă la o situaţie de neangajare, de marginalizare vinovată. La Bucureşti, unde se afla cu mult dinainte de declanşarea războiului, Remus Lunceanu se oferă ca luptător pe frontul românesc, dar este refuzat, pentru că ar avea o situaţie incertă, de fost cetăţean austro-ungar, şi nu ar prezenta destulă încredere. Pentru că nu e "patriot de cafenea", când se anunţă mobilizarea, se prezintă imediat pentru înrolare, dar e dus cu vorba de la un birou la altul, până ce Bucureştiul e ocupat, iar situaţia lui militară se schimbă radical. Dacă vin nemţii, austriecii şi ungurii, vine pentru Remus Lunceanu şi marea primejdie (Primejdia e titlul unuia din primele capitole). Incertitudinea ("Eu ce fac?") îl copleşeşte, deşi încearcă să se refugieze în "încrederea oarbă în fatalitate" şi să se lase în voia întâmplării şi a necunoscutului (Opere 3, p. 21). Nu era greu pentru el să vadă ameninţarea, dacă l-ar identifica nemţii:

"în cazul cel mai rău, m-ar considera dezertor austriac, deşi nu sunt, m-ar face agitator iredentist şi cine ştie mai ce, m-ar trimite la un tribunal militar, sau poate nici nu m-ar judeca, şi m-ar împuşca sau m-ar spânzura, după cum ar crede de cuviinţă. Sau, presupunând un caz mai puţin rău, m-ar înrola la austriaci şi m-ar trimite în foc, să mă bat pentru ei, undeva, poate chiar pe frontul nostru…" (Opere 3, p. 25).

Remus Lunceanu riscă deci, putem presupune noi, să devină fie un David Pop, fie un Apostol Bologa. Dar jocul ipotezelor nu se opreşte aici. El are destinul său. Dacă ar fi ignorat, pentru că de atât de multă vreme nu mai avusese "nici o legătură cu patria ungurească", ar putea scăpa, s-ar putea strecura neştiut: "Da, dar… Nu se va găsi, oare, nimeni să mă denunţe, din răzbunare sau din simplă plăcere?…" (ibidem, p. 25). Moartea îl pândeşte, dar nehotărârea îl ţintuieşte locului. Situaţia se complică şi prin faptul că Remus Lunceanu are o soţie şi trei copii de întreţinut. Şi totuşi plecarea din Bucureştiul ocupat ar fi singura soluţie salvatoare, căci - după cum îi spune un prieten - "pentru ardeleni urmează zile crâncene". Culpabilizarea ardelenilor ca ţapi ispăşitori pentru dezastrul înfrângerii vine foarte repede şi e dată pe faţă, fără menajamente:

"Azi voi, ardelenii, nu sunteţi tocmai… dezirabili. De ce să ne astupăm urechile? Trei sferturi din cei ce fac opinia publică aici sunt convinşi că voi şi ovreii sunteţi pricina înfrângerii. Un general strigă în gura mare că în Ardeal n-a găsit decât trădători… De ce nu v-a admis în armată? De ce? Nu ţi-ai pus întrebarea? Cu multe stăruinţe au fost primiţi doi-trei. Atât. încolo, la o parte, sau la spionaj. Noi am plecat să liberăm Ardealul, iar acum ne vedem cotropită ţara. Trebuie ţapi ispăşitori. Voi sunteţi…" (Opere 3, p. 29).

Apare pentru prima dată un cuvânt greu - spionaj - pus într-un context aparent neutru, ca simplă probabilitate, dar care va atârna decisiv, mai târziu, deasupra capului, grăbind deznodământul nefericit. Remus Lunceanu asistă deocamdată la victoria germanofililor, în frunte cu Marghiloman şi Carp.


Frică, suspiciune, vinovăţie

Subiectul epic e destul de palpitant, punctat de interiorizările şi problematizările lui Remus Lunceanu, ca protagonist al întâmplărilor. Se instalează ocupaţia, "începe robia" (p. 38), se desfăşoară spectacolul dezgustător al oportuniştilor filogermani. încrederea dispare, iar teama creşte: "Simţeam parcă întinsă deasupra capetelor noastre o gheară nevăzută, ce ne ameninţa cu sugrumarea" (p. 39) - aşa îşi transcria Remus Lunceanu starea, făcându-ne pe noi să ne gândim la proliferarea acestei senzaţii fizice de sugrumare în conştiinţa încărcată a lui Apostol Bologa dintr-un roman care era încă nescris, dar ale cărui meandre psihologice se prefigurau. Poliţia secretă şi zvonurile răspândesc listele negre ale nemţilor, care îşi urmăresc şi îşi persecută adversarii. în ciuda marilor dificultăţi de a-şi întreţine familia, Remus Lunceanu refuză, cu un sentiment de sfidare şi eroism, oferta de a face gazetărie în slujba duşmanilor, de pildă la "Gazeta Bucureştilor" ca traducător (p. 45-46). Obţine, ca măsură de siguranţă, de la un comisar prieten un bilet de identitate din care rezultă că ar fi născut în judeţul Neamţ, dar această precauţie nu-i va folosi de fapt la nimic când va fi denunţat ca transilvănean. E suprimat ca funcţionar de minister şi rămâne fără sursă de venit. Tocmai pentru că ştia nemţeşte, credea că trebuie să se ferească de relaţiile cu nemţii. Dar, cu toate acestea, situaţia lui morală nu e mai puţin periclitată. Când se redeschid teatrele, acceptă să facă rezumatele pieselor în nemţeşte şi în româneşte (p. 51) pentru o instituţie de control şi cenzură, iar apoi devine controlor de bilete la concertele de la Ateneu (p. 52), "traducător de programe şi compozitor de reclame" (p. 53), fără să aibă nici un contact cu ocupanţii, ceea ce-i liniştea pentru moment conştiinţa. Dar Sabia lui Damocle (e titlul unui capitol) continuă să-i atârne deasupra capului, iar Cumpăna soartei (titlul altui capitol) se va înclina în curând spre nenoroc. Pentru tot dezastrul României sunt vinovaţi ardelenii lui Remus Lunceanu, cum i se impută jignitor (p. 58). Rezistenţei din Moldova nu i se dădeau sorţi de izbândă. Se prefigurează o speranţă în apariţia unui nou ziar la Bucureşti, care să fie independent, pentru a contrabalansa propaganda nemţească din "Gazeta Bucureştilor" (p. 63); aici va face Remus Lunceanu cronică de teatru, încercând să fie obiectiv, dar este acuzat de "atitudine vădit potrivnică puterilor centrale", pentru că e prea sever în opinia despre trupa germană de la Teatrul Naţional. Nenorocirea nu aşteaptă prea mult şi ea i se trage de la cearta cu un scriitor, Henric Adler, care porneşte împotriva lui o campanie din ce în ce mai perfidă, până la a-i reproşa "ruşinea de a fi transilvănean".

Denunţul de care Remus Lunceanu s-a temut vine şi "poliţia de siguranţă" e pe urmele lui. Speră să se poată "strecura" (p. 71), se iluzionează că ar exista o scăpare, deşi va intra inevitabil în Gura lupului (e titlul unui capitol). Optimismul că România mai poate fi salvată devine "o crimă naţională" (p. 73), iar speranţa în recuperarea Ardealului o pură fantasmagorie. Deşi refuză să facă politică (am putea vorbi în cazul său de tragedia unui apolitic), ironia sorţii face ca toate acuzaţiile pe care i le aduce un comisar de poliţie militară să fie din zona politicului: prima şi cea mai fantezistă e că ar deţine o vastă corespondenţă cu Iorga (p. 77 şi 81), iar celelalte privesc "propaganda iredentistă atât dinainte de război, cât şi de acum, în timpul ocupaţiei" (p. 77). Urmează interogatoriul, unde se mai adaugă vinovăţiile de dezertor şi trădător, adică "atitudine duşmănoasă" faţă de Austro-Ungaria, percheziţia la domiciliu (p. 82-83), urmărirea şi, în sfârşit, arestarea (p. 86). Printr-un ciudat concurs de împrejurări, află că la originea denunţului şi a arestării se găsea fostul său adversar Henric Adler (p. 93). Ameninţat să fie trimis în Ungaria, într-un moment de neatenţie al pazei, evadează într-un mod miraculos (p. 98-99). Dar nu e totuşi scăpat. E adăpostit câteva zile de prietenul pictor Manole Stelian în subteranele Muzeului Modern (p. 107), până reuşeşte să treacă în Moldova, cu ajutorul socialiştilor (capitolul Goana). Aventura trecerii clandestine cu trenul a frontului pe la Mărăşeşti e de-a dreptul palpitantă; e întors din drum, sub permanenta ameninţare cu deconspirarea şi moartea. La Focşani are din nou de-a face cu poliţia politică, dar îl salvează minciuna că e un gazetar-poet care merge la Iaşi să poată relata o reuniune a Parlamentului care se presupune că ar da în judecată fostul guvern (p. 133). Scapă verificărilor, trece pe la Putna şi din nou pe la Mărăşeşti, apoi pe la Tecuci, ca "în romanele de senzaţie" (p. 142), pentru a ajunge la Iaşi.

(continuare în numărul viitor)

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara