George Vulturescu a ajuns la performanţa uimitoare de a extrage diversitatea, profunzimea, efectul de surpriză şi manifestul poetic nuanţat din revenirea obsesivă pe urmele aceloraşi metafore cu complicate rădăcini şi ramificaţii în realitatea biografică: ochiul orb, nordul, piatra, cuţitul, litera. G.V. este un poet al Nordului căci această apartenenţă e chemată anume în pagină pentru a desena şi a impune accentul distinctiv.
Cum spuneam altă dată, instrumentările dosarului locuirii operate de cărţile sale răstoarnă relaţia până la a sugera că poezia a creat Nordul, iar acesta, la rândul său, s-a întors cu argumente care să legitimeze sursa, să o întărească. Saga nordică traduce, cu o reîntoarcere la metafora tăioasă, catachretic, cercul închis asupră-şi al vieţii: „locul unde este începutul, acolo / va fi şi sfârşitul...” Cuţitul e blazonul vederii dincolo de aparenţe: „Pe tejghea un cuţit înfipt / în scândură./ Mâna care se apropie de prăsele / va termina acest poem:/ ţurai!”. Spaima de moarte e întreţinută la foc mocnit – cuţitul e încă doar proptit, el taie, spintecă, străpunge, pătrunde numai în fantasma repetată a purificării brutale –, poemele oferindu-se ca îndreptar al muritudinii: „Asta învăţ înotând cu moartea / în apele Someşului / şi adevărul e pe mal / întotdeauna e pe mal / şi moartea nu se îneacă niciodată în / adevărul cuţitului / care nu e şi adevărul hărăzit poemului”.
Aur şi iederă (2011) introducea un ingredient nou: „smintirea”. Cu o posibilă etimologie în ex mente, adică „din minte”, sau chiar dintrun şexţ mentire, a minţi, „a inventa cu mintea”, sminteala poeziei e una „ieşită din minte”, în ambele sensuri: născută de combustii ale creierului activ, dar şi deraiată, căci iese din îngrădirea raţională şi încalcă, liber şi creator, legi. Grota şi literele (2013) şi volumul de acum continuă, cu o stranie prospeţime ivită din consecvenţă şi stăruitoare revenire la câteva motive, aspra cântare/căutare de sine a poetului în teritoriul securizant, dar şi potenţator de tensiuni al poemului. Poemele nu sunt străine de izbucnirea dinamică, de descătuşare şi extaz, este prezent şi ţipătul – „schrei-ul nemţesc îşi află perechea cu posibil zvon etimologic în vechiul ţurai! –, iar „tensiunea interioară transcende lucrul, trădând relaţii cu cosmicul, cu absolutul, cu ilimitatul” (semnalment esenţial al expresionismului în viziunea unui Blaga). Însă elementele puse tradiţional în seama manierei expresioniste – lup, piatră, fulger, sihlă, vultur, orb, carne, frică, sânge, vifor – sunt mai degrabă ieroglifele cu care poetul se auto-împroprietăreşte scrijelind cu un cuţit ancestral şi ontologic fila albă. Tendinţa de destrămare a paradisului imaginant e contracarată prin trasarea repetată a unor hotare. Ochiul Orb este nu doar deturnarea poetică a unui handicap, ci şi metafora ideală pentru Lumea care se înalţă înăuntru, lumea dublă şi alteră a pietrelor interioare care invocă stăruitor imaginanţi din afară. Piatra, ca element durabil şi magic, e convocată, printr-o minuţioasă scenografie, să susţină gesturi şi ritualuri ale poemului. Poetul şi-a marcat definitiv teritoriul şi oficiază solemn, cu o voce de-acum inconfundabilă, din chiar pragul proprietăţii sale. Poemul îşi este sieşi vizuină şi viziune, iar „scrierea e un drum”. Dincolo de tonalitatea imnică, poemele cele noi silabisesc mai apăsat stupoarea de a fi, eşuarea într-un labirint fără ieşire, în vacarm de semne ameninţătoare sub vremuri tulburi: „Văd. Mai mult ameninţarea semnificaţiilor decât glodul / lor. şiruri de oameni se-mprăştie şi se orânduiesc sub biciul / Gardienilor Stâncii. De-o parte – poeţi. Văicărindu-se, / precum cămătarii prin pieţe. Au ziare sub braţ cu legi / proaspete şi cu fotografia mai marilor cetăţii. De cealaltă parte: / poeme neterminate. Bruioane pline de bube. Fiecare are în / spate un înger care-l susţine de subsiori pe picioarele / schiloade”. Dincolo de toate, însă, în cartea puternică – forţa şi îndârjirea se remarcă în fiecare vers – a lui G.V., poemul rămâne refugiu ultim şi unică legitimare: „E mai uşor dacă scrii, mă povăţui Prelatul. / Scrisul îţi desfoliază întunericul din jur./ E ca un lămpaş din satul tău din Codru: / nu-ţi luminează ţie, îi ajută doar pe / Ceilalţi să te vadă...”