Fănuş Neagu, Jurnal cu faţa ascunsă II, Bucureşti, MNLR, 2013, 360 p. Sunt în număr de trei abordările cărora li se pretează acest Jurnal cu faţa ascunsă II recent apărut la Editura MNLR. Avem, pe de-o parte, un memorial spitalicesc, întins până în ultimele zile de viaţă ale scriitorului.

Chiar dacă pusă în paranteză încă din titlu (căci „ascunderea” are în vedere în primul rând refuzul lui Fănuş Neagu de a-şi tematiza suferinţa), această pistă nu poate fi, totuşi, neglijată. Fără-ndoială, viitorii biografi o vor lua în considerare şi-o vor exploata. Notaţiile pe acest subiect sunt de obicei lapidare şi se rezumă la însemnări legate de încheierea câte unui nou ciclu de internare (la Elias), de tratamentele care i se administrează (perfuzii Zometa, injecţii Lucrin) sau de aureola exemplară a medicilor şi anesteziştilor. Sunt rânduri, evident, zguduitoare, mai ales dacă ţinem seama de accentele mistice care însoţesc acest memorial. Nu o dată, Fănuş Neagu îşi pune pe hârtie, parcă pentru a le conferi o legitimitate suplimentară, rugăciunile intime. „Dă- mi, Doamne, Dumnezeule, să mă adun în umbra lui Iisus şi a Maicii sale” (p. 358), scrie el pe 7 mai 2011, pe ultima filă a Jurnalului. Cu toate acestea, n-aş supralicita, în cazul de faţă, documentul de existenţă. Literar vorbind, el contează prea puţin. Fănuş Neagu nu-şi investighează durerile. Nu intră în detalii şi nu pozează. „N-am nevoie de nici un fel de consolare” (p. 95), afirmă tranşant într-un rând. Nimic somatic aici, din tot chinul, el nu reţine decât o stare de disconfort, care-l împiedică să scrie. Rămâne, pe parcursul acestor ani, un evazionist şi un idilic. Preferă să-şi conceapă, în linişte, romanele şi să exerseze posibile debuturi de nuvele. Să-şi amintească de Brăila, cu peisajele ei predispuse la metaforizare. Solicită prietenilor informaţii pe cât de anodine, pe atât de reconfortante pentru moralul propriu. Îl preocupă primele ninsori, primele flori de cais, starea Dunării (vrea să afle a îngheţat şi ea sau numai bălţile din jur). N-are, deci, prea multe în comun cu Blecher, despre care, de altfel, se şi pronunţă în termeni destul de puţin amabili (p. 210).
Nici cea de-a doua posibilă abordare, de natură morală, nu mă convinge. Fănuş Neagu a fost orice altceva decât un formator de opinie. Opinii, de fapt, nici n-a prea avut. Reacţiile lui erau spontane şi se fondau pe generozitate sau idiosincrasie. Publicistica lui postrevoluţionară ne dezvăluie un pamfletar acid şi injust, dar inconsistent. Avea, cum se spune, gură slobodă, şi acesteia, în primul rând, i s-au datorat toate nedreptăţile cu care i-a gratulat pe mulţi. Sunt şi aici destule asemenea accese de maliţie neprovocată (printre victime numărându-se, indistinct, Herta Müller, Mircea Cărtărescu, Norman Manea sau Paul Cornea), dar ele nu par rezultatul unor convingeri. Sunt mai degrabă toane. Nu o dată, adevărul e sacrificat de dragul unei formulări memorabile. Imprecaţiile lui Fănuş Neagu nu sunt credibile pentru că nici măcar el nu crede în ele. Stilistica lui, de fapt, e una nonreferenţ ială. Simt nevoia să stărui un pic asupra acestei observaţii, care, din câte ştiu, nu s-a mai făcut. Recitind de curând Frumoşii nebuni ai marilor oraşe, am fost surprins să constat că, în mod frecvent, imaginile de acolo (pline de o anume muzicalitate şi estete în cel mai înalt grad) refuzau să se coaguleze obiectual. M-a surprins mai ales un pasaj, zice-se descriptiv (şi, mai mult decât atât, portretistic), îndărătul căruia n-am reuşit (şi nu reuşesc nici azi) să deduc o reprezentare. E vorba despre faimoasa vânătoare de câini la care protagoniştii participă şi despre Fluture, imponderabilul organizator al acestuia: „Ed îl cunoaşte bine pe Fluture, dar trebuie că l-ai văzut şi tu pe la mine, un tip cu un cap ciudat. Capul lui seamănă perfect cu un cap de câine, muşcat în ceafă de alt câine.” Ce va să însemne asta, nu-mi dau seama. Cum arăta, concret, figura acestui, până la urmă, monstru? E prea puţin important. De-ajuns că secvenţa e o mantră greu de şters din memorie. Cam aşa stau lucrurile şi cu adversarii lui Fănuş Neagu. Luându-se cu încondeierile, acesta ajunge să le uite chipul şi să se refugieze în propriile fraze. Şi cam aşa se petrec lucrurile şi cu învăţăturile morale (ce unora li se vor părea veritabile aforisme) din acest Jurnal cu faţa ascunsă. Ele nu sunt de luat în serios, căci nici în faţa morţii autorul nu-şi abandonează hedonismul. Proverbele pe care şi le notează la răstimpuri sunt din categoria celor care făceau deliciul lui Iordache Golescu („se sperie calul de băşina lui” şi altele asemenea). Nimic gnomic cu adevărat. Filozofia vinului e cultivată chiar şi de-a lungul întinsei perioade de abstinenţă, fiindcă rezidă mai ales în tacla şi convivialitate. E de reţinut paragraful în care e relatată o petrecere pascală perfect sobră (în sens etimologic). Chiar şi fără alcool, aerul ritualic rămâne intact. Alături de Cornel Dinu (şi el imunizat faţă de tentaţiile bahice), Fănuş Neagu orchestrează, ca în vremurile bune, un adevărat botez general, o adevărată risipă de cognomina (p. 251). Pagini frumoase pe subiect sunt acelea în care, cu mult umor, scriitorul glosează o ştire de domeniul absurdului (pe măsura tabloidului în care-a fost publicată): un copil de numai patru ani bea de stinge şi fumează şerpeşte. De pe patul de spital, de la mii de kilometri distanţă (nefericitul e chinez şi se numeşte Dong Dong), Fănuş Neagu dezvoltă carnavalesc o admiraţie pe jumătate jucată faţă de acest mezin al branşei:
„«Este egalul lui Confucius», mă alătur şi eu entuziasmului său înflăcărat şi-i mărturisesc că dacă ar fi trăit Nichita, Labiş, Velea, Piliuţă, Rauţki, Vasile Niţulescu, Al. Andriţoiu, Florin Pucă etc., iar Mircea Micu n-ar fi decăzut în tagma băutorilor de apă minerală, şi pe mine nu m-ar fi ologit cancerul, ne-am fi urcat în avion şi nu ne-am fi oprit din băut până în satul micuţului Dong Dong, cu care ne-am fi dorit să ciocnim un pahar şi să spunem poezii din Serghei Esenin. Pun rămăşag pe orice vă trece prin cap că reprezentantul Marii Chine, dotat cu voinţă de geniu, sete de zeu şi răbdare de războinic asiatic ar fi cerut la capătul a şapteopt zile de petrecere un armistiţiu. Nu ştiu dacă i s-ar fi acordat. Minunatul Dong Dong ! El sprijină cu umerii Marele Zid. Dumnezeu şi toţi dragonii logodiţi cu stelele norocului să-l ţină pe Dong Dong ani mulţi pe pământ” (p. 271).
Nu sunt, acestea, reflecţiile unui bătrân înţelept, ci ale unui spirit liber, înzestrat din plin, cum spuneam, cu umor, şi căruia, de altfel, solemnitatea nici nu-i stă bine. Remarcile politice (cu vag iz naţionalist, majoritatea) de aici se numără, aproape fără excepţie, printre momentele mai puţin faste valoric ale Jurnalului. Când vorbeşte admirativ despre miturile culturale ale poporului român, Fănuş Neagu se află, inclusiv stilistic, în cel mai de jos punct al scrisului său. Deplângând o realitate (aceea a diminuării numărului de cititori în special din pricina preţului cărţii), el reactivează, de fapt, un clişeu gazetăresc specific anilor nouăzeci. E complet rupt de realitatea de la noi şi de aiurea. Tinerii i se par, in corpore, impertinenţi şi contraculturali. În afară de Răzvan Voncu şi de Andrei Milca, reperele lui sunt fie sedimentate în timp (cazul criticului Eugen Simion), fie destul de eterogene (scriitori nu de primă mână, mai ales brăileni).
Ajung, astfel, la cea de-a treia pistă de lectură pe care o oferă Jurnalul. Cea a „atelierului de lucru”. Mă alătur lui Paul Cernat (care-a recenzat cartea într-un număr anterior al României literare) în a o considera cea mai interesantă. Fănuş Neagu îşi transformă practic însemnările acestea într-o agendă pregătitoare pentru cel de-al doilea volum al romanului Asfinţit de Europă, Răsărit de Asie. Cu proiectul acesta în minte, schiţează posibile continuări, imaginează scene, pune la cale replici, copiază foi dotale, reconstituie episoade din adolescenţă şi tinereţe. Îi e recunoscător lui Ştefan Baciu pentru ideea cutărui capitol, fierbe de nerăbdare să verifice informaţii din Troica amintirilor lui Jurgea- Negrileşti şi aşa mai departe. În sensul acesta, profesional, Jurnalul cu faţa ascunsă aminteşte, la altă scară, de Caietele Princepelui, faimoasele conspecte ale poligrafului Eugen Barbu. Mă mir că apropierea n-a sărit în ochi. Pasionante la lectură, aceste cărţi sunt, şi una, şi cealaltă, mai degrabă inutile pentru un eventual exerciţiu de critică genetică. În ce-l priveşte pe Fănuş Neagu, e greu de spus cât anume din ce-a fişat i-a fost, în elaborarea romanului, de un folos real. Jurnalul este împănat de lecturi şi relecturi (de la Nabokov şi Saul Bellow până la Márquez şi mai departe până la obscurii Enzo Siciliano, Ian Caldwell şi Dustin Thomason). Numai că în nici unul din aceste cazuri scriitorul nu produce dovada asimilării lor. De cele mai multe ori, sunt simple decupaje. Fără, deci, comentarii marginale, fără reflecţii interpretative. Nu un mare cititor ne întâmpină aici, ci un (foarte robust, altminteri) bricoleur. În consecinţă, nu i-aş mai da dreptate lui Paul Cernat atunci când consideră remarcabilă o sugestie, în definitiv, protocronistă: aceea că Oameni cu joben, romanul lui Zaharia Stancu, ar rivaliza cu Marele Gatsby. Sigur că paralela se poate face, dar numai ţinând cont de adevărul ierarhic.
Deşi rău editat (fără măcar o notă preliminară, fără cuprins şi etalând o copertă în cel mai bun caz oarecare), acest Jurnal cu faţa ascunsă, II, poartă cu el şansa de a reconcilia critica noastră cu un scriitor intrat înainte de vreme într-un con de umbră. Dacă şi-o va exploata cum trebuie, rămâne de văzut.