Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Caietele lui Ţoiu de Tudorel Urian


Admirînd, ca pe nişte majestuoase edificii arhitectonice, romanele lui Cervantes, Balzac, Stendhal, Tolstoi, Proust, Thomas Mann sau, la noi, Rebreanu, Camil Petrescu ori, mai aproape de zilele noastre Augustin Buzura sau Constantin Ţoiu, este imposibil ca cititorul să nu reflecteze preţ de o clipă la harul scriitorilor respectivi de a recompune, pînă la cele mai mici detalii, lumi fictive sau demult trecute în uitare. Ce se ascunde în spatele romanelor grandioase, „de largă respiraţie”? Cum arată arealul unui autor omniscient şi din ce este compusă materia primă a aliajului său epic? Este limpede că scrierea unor romane ca Muntele vrăjit sau În căutarea timpului pierdut presupune şi altceva decît nişte „clipe de graţie” şi că explicaţii de tipul „mă oblig să scriu cîte două ore pe zi” (sau, variantă, nu ştiu cîte zeci de pagini) sună complet neconvingător pentru a explica complexitatea ideatică şi stilistică a operelor respective. Autorii romanelor cu adevărat valoroase îşi surprind cititorii prin subtilitatea observaţiei sociale şi prin cunoştinţele de istorie, filozofie, fizică, ştiinţele naturii, matematică, teologie, politologie, arte plastice, muzică, limbi străine, situate mult peste ceea ce îndeobşte numim „cultură generală”. Majoritatea prozatorilor de succes păstrează un secret absolut asupra a ceea ce se întîmplă în laboratorul lor de creaţie. Gestul celor dispuşi să deschidă această „uşă interzisă” este, de aceea, unul temerar care merită întotdeauna salutat. El nu scade cu nimic valoarea operelor celui în cauză şi oferă publicului adevărata faţă a travaliului depus de un autor de romane pentru a da viaţă unor creaţii literare percepute cel mai adesea la modul naiv, ca rod al purei fantezii.

Memorii din cînd în cînd este o incursiune în laboratorul de creaţie al unuia dintre scriitorii emblematici pentru proza românească de după cel de-al doilea război mondial, Constantin Ţoiu. Este un volum compozit în alcătuirea căruia autorul a amestecat date autobiografice, idei răzleţe, întîmplări mai vechi sau mai noi din lumea scriitoricească, fişe de lectură, consideraţii despre proză, cîteva încercări de creaţie originală şi, în final, unele impresii de călătorie. Ceea ce uneşte toate aceste însemnări aparent disparate este aerul de proză care le învăluie, posibilitatea ca ele să devină părţi componente ale unui roman. Avem de-a face cu o carte care, dincolo de aspectele factuale, dă cititorului posibilitatea de a înţelege personalitatea scriitoricească a lui Constantin Ţoiu, modul în care acesta priveşte şi înţelege lumea contemporană şi felul în care transformă în literatură unele componente ale acesteia. Simpla selecţie a faptelor, ideilor, fragmentelor din scrierile unor autori mai mult sau mai puţin clasici, întrebările pe care şi le pune, bucuriile şi dezamăgirile sale, creionează, cum nu se poate mai bine portretul spiritual al lui Constantin Ţoiu şi sugerează zonele în care trebuie căutată specificitatea scrisului său. Textele propriu-zise din acest prim volum memorialistic nu sînt necunoscute cititorilor consecvenţi ai autorului Galeriei cu viţă sălbatică. Majoritatea dintre ele au fost publicate în „România literară”, la rubrica Prepeleac, din anul 1989 pînă astăzi. Altele au apărut în „Cotidianul”. Strînse acum laolaltă, toate aceste fragmente aparent disparate dobîndesc o impresionantă coeziune constituindu-se într-o inedită biografie intelectuală a lui Constantin Ţoiu.

În optzeci de ani de viaţă Constantin Ţoiu a văzut multe, iar testimoniul său asupra vieţii scriitoriceşti din perioada comunistă şi din primii ani ai tranziţiei este nepreţuit. Fără a fi un mare curajos în raport cu reprezentanţii puterii politice, a avut micile lui momente de glorie în perioada regimului comunist (în anul 1981, la propunerea lui Nicolae Manolescu a fost ales, spre uluirea generală, preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în detrimentul veşnicului numit în acest post de la partid, Constantin Chiriţă; două săptămîni mai tîrziu, în această calitate, l-a pus la punct pe temutul Dumitru Popescu – Dumnezeu, cel care la o întîlnire cu scriitorii recomandase să „se cureţe grajdurile la Uniune!”, fapt ajuns pînă la urechile lui Ceauşescu). Apoi, vorba lui Constantin Ţoiu însuşi, chiar dacă în cei aproape zece ani cît a stat în fruntea scriitorilor bucureşteni nu a reuşit să facă foarte multe lucruri bune (mai ales în relaţiile tot mai crispate şi tensionate cu autorităţile comuniste), cel puţin s-a străduit să nu facă nici lucruri rele, care să prejudicieze în vreun fel lumea scriitoricească. De aceea şedinţa consiliului de conducere al Asociaţiei Scriitorilor din 9 ianuarie 1990, în care i se cere demisia din funcţie printr-un rechizitoriu ce amintea de sinistrele procese staliniste, a rămas în amintirea lui ca un coşmar imposibil de dat uitării. Amintirea momentelor penibile pe care le-a trăit atunci îi provoacă şi astăzi angoase, iar protagonista acelui episod, poeta Ana Blandiana pare a fi intrat definitiv în dizgraţia scritorului. Revanşa peste timp a prozatorului (e drept, una doar livrescă) este şi ea una demnă de ţinut minte: „Ce mă frapează întîi şi întîi e că Ana Blandiana, ostentativ, nu vrea să se aşeze alături de mine. Luase pe cont propriu conducerea şedinţei la masa prezidiului, instalîndu-se în faţă, fără să se consulte cu nimeni. Gesticula enervată cu dicţia ei anevoioasă, cu acel ăăăăă insuportabil dintre cuvintele greu nimerite… Înţelesesem că ar fi fost o ruşine din partea ei să stea alături de mine. Exact ca pe vremea stalinismului, cînd te îndepărtai ca de un lepros de duşmanul de clasă… Moment pe care nu am putut să-l uit niciodată… Acum, Ana nu mai era Ipăteasca de la patruşopt, cu pistolul în mînă... Acum, în intransigenţa ei brutală, bolşevică, era chiar Ana Pauker: cum seamănă între ele, cîteodată, contrariile, care, în aparenţă se exclud – nu şi în jocul obscur al istoriei. Pentru dispreţul, pentru aversiunea, pentru scîrba ei ideologică arătată mie, poeta aceasta răsfăţată, avînd aerul unei căţeluşe mops, cu fălcile arătîndu-şi colţii, trebuie să mai spun că mai ieri îi făcea sarmale lui Gogu Rădulescu” (p. 81). Nici poetul teribil al anilor ’80, Mircea Dinescu nu scapă de biciul ironiei lui Constantin Ţoiu. Prozatorul îşi aminteşte o întîmplare aproape neverosimilă petrecută în biroul lui D.R. Popescu de la Uniunea Scriitorilor în anul (N.B!) 1988, în centrul căreia se află cunoscutul disident. În birou se aflau D.R.P., Ţoiu şi nea Victor, „reprezentantul securităţii, un om potolit”. În încăpere năvăleşte Dinescu. Voia să plece la Londra. Cum treaba cu Londra era destul de încurcată la vremea respectivă (repet anul, 1988), disidentul face un gest scos parcă din filmele lui Roberto Benigni. Povesteşte Constanin Ţoiu: „El, teribilul negator, se aruncă înainte, pe neaşteptate, se trînti în genunchi, turceşte, ca la Înalta Poartă strigînd: Nene Victore, lasă-mă bre şi pă mine să plec la Londra!

Şi avea să plece imediat.” (p. 73)

Paginile de acest tip, chiar dacă dau sarea şi piperul cărţii (savuros este şi portretul în aqua forte făcut lui Eugen Simion, „mediocrul şef al academiei”: „… Acest profesor dulce, suav, pupin la figură, cu iluminarea lui de înger pe care i-o întreţine pe chip o piele în general spînă?…” – p. 220) nu reprezintă esenţa volumului. Sînt, mai degrabă, excepţia. Tonul general este pozitiv, există şi cîteva exerciţii de admiraţie (Petru Dumitriu, Belu Zilber, Alexandru Ivasiuc, Ion Negoiţescu etc.), dar în cele mai multe dintre cazuri este vorba despre descrierea unor situaţii de viaţă sau livreşti care fac cu ochiul prozei, sînt susceptibile să intre în structura unui roman. Uneori autorul se mulţumeşte să citeze fragmente relevante din alţi autori, rolul său fiind acela de a lumina textul respectiv astfel încît el să dobîndească un plus de semnificaţie. O discuţie purtată în anii ’70 cu Alexandru Cazaban (la vremea respectivă în vîrstă de 94 de ani) are valoarea unui arc peste timp, mai ales atunci cînd interlocutorul lui Constantin Ţoiu îşi aminteşte o întîmplare din adolescenţă: „Eram elev în clasa a treia liceală. Mă ţineam de teatru mai mult decît de învăţătură. Într-o seară (nu aveam bilet), stam lîngă uşa principală, cînd atenţia îmi fu atrasă de un domn palid la faţă şi cu mustaţă neagră. Mergea repede, cu mîinile în buzunarele paltonului ponosit, descheiat – n-avea nasturi. Intrase grăbit. În mijlocul holului însă s-a oprit nehotărît, pe gînduri. Parcă era la o răspîntie, şi deodată, din cîţiva paşi s-a apropiat de uşa sălii şi a dat să intre. Îl opri uşierul. (…) Domnul palid la faţă n-a insistat. S-a întors şi, trecînd pe lîngă mine, l-am auzit murmurînd: «Săraca lume, Doamne!» «Cine e?» l-am întrebat pe cerber. «E un domn, Eminescu»” (p. 285). Prin Alexandru Cazaban, Constantin Ţoiu devine contemporan cu Eminescu, iar noi avem, graţie lui Constantin Ţoiu şansa unică de a vedea un extraordinar portret în mişcare al marelui poet.

Constantin Ţoiu este, fără îndoială, unul dintre cei mai cultivaţi prozatori români din literatura română a ultimelor decenii. Memorii din cînd în cînd, primul volum dintr-o proiectată serie confesivă, este o carte impecabilă din punct de vedere stilistic. Ea dă măsura rafinamentului cultural al unui intelectual crescut la şcoala valorilor interbelice, pentru care literatura este mai mult decît o artă, un mod de existenţă.



Constantin Ţoiu, Memorii din cînd în cînd, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2003, 380 pag., 100 000 lei.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara