Francis Carco a fost unul
din clienţii fideli ai
cabaretului Le Lapin
Agile. Prima sa descindere
la faţa locului este
memorabilă. Abia sosit
la Paris din sudul Franţei,
în iarna anului 1910, Carco
locuieşte la un prieten pe Quai
des Grands Augustins. Nu are
bani în buzunar, în schimb este
beneficiarul unui cupon decupat
din revista La Nouvelle Plume
care, în schimbul unui abonament,
promite o consumaţie
gratuită într-un loc plin de
şarm, Le Lapin Agile. Drept
pentru care într-o seară tânărul
Francis se înfiinţează la cabaretul
lui Frédé, fascinat de reputaţia
artistică a locului, cu gândul
că va asista la una din reuniunile
boemei montmartreze.
Nu-i cunoaşte pe cei prezenţi, abia
mai târziu avea să afle că, printre
alţii, a stat alături de Picasso, André
Salmon, Pierre Mac Orlan, André
Warnod, Jules Depaquit, Roland
Dorgelès şi sculptorul Manolo. Obiceiul
este ca fiecare să cânte ceva, Frédé
acompaniază pe cântăreţ la ghitară
dacă este cazul. Deşi iniţial trezise
suspiciuni datorită ţinutei prea elegante
pentru a fi onestă (în general, bandiţii
şi proxeneţii se prezentau la patru
ace, spre deosebire de artiştii boemei
care erau mai originali în vestimentaţie,
dacă nu mai neglijenţi), când îi
vine rândul Carco se produce cu un
cântec din Midi pe care îl învăţase
de curând, Le Cabanon. Succesul
este imediat, e invitat să mai cânte
unul, după care îşi primeşte supa
şi tartinele cu pateu pregătite de
Berthe, soţia lui Frédé1. Adoptat de
grupul de scriitori şi artişti – cu
unii dintre ei se împrieteneşte pentru
restul vieţii – Carco este prea puţin
cunoscut la vremea respectivă. Publicase
puţin, doar poeme, iar numele său
nu reţinuse atenţia. Cântecul a făcut
şi el parte din destinul său artistic.
Puţini mai ştiu astăzi că autorul
romanelor care pun în scenă Parisul
interbelic a înregistrat discuri cu
şansonete cântate de el însuşi – unele
din ele adevărate şlagăre, cum ar fi
Le Doux Caboulot2. Vor trebui câţiva
ani pentru ca succesul să-i răsplătească
eforturile.
Abia odată cu Jésus-la-Caille (1914),
Carco ajunge să fie apreciat ca scriitor.
Încă din prima pagină a romanului,
cititorul pătrunde în lumea interlopă
a Parisului de la începtul secolului XX.
Ne aflăm într-un bistrou pe Boulevard
de Clichy, la poalele colinei Montmartre,
argoul este la el acasă iar personajele,
Jésus-la-Caille şi Pépé-la-Vache, cum
nu se poate mai dubioase, poartă în
ritm alert o conversaţie bizară, în care
vine vorba despre „puştiul” Bambou,
Fernande şi „susţinătorul” acesteia,
Dl. Dominique zis şi Corsicanul. Universul
romanelor lui Francis Carco îl constituie
pegra şi prostituţia, care au început să
apară în literatură de puţină vreme.
Iniţiatorul temei este Charles-Louis
Philippe (prieten cu Léon-Paul Fargue)
al cărui roman Bubu de Montparnasse
(1901) aduce în prim plan un tip literar
cu totul nou – proxenetul. Carco are
succes cu prima versiune a romanului
său, întregită câţiva ani mai târziu, la
insistenţele invertiţilor şi peştilor din
cartierul Pigalle, pe care autorul îi
cunoştea prea bine. M’sieur Francis,
care cobora agale la patru dimineaţa
de la Le Lapin Agile, se oprea adesea
într-una din cafenelele frecventate de
cei din „mediul” respectiv, uneori
asumându-şi riscuri reale, căci a asistat
în mai multe rânduri la încheieri de
socoteli („reglări de conturi”, cum li se
spune astăzi) terminate cu sclipiri de
lame de cuţit şi împuşcături. A studiat
mai bine ca nimeni altul mecanismele
sociale care guvernau comportamenul
claselor „primejdioase” formate din
prostituate, homosexuali şi proxeneţi.
El însuşi se deghiza adesea adoptând
costumaţia de rigoare: eşarfă colorată
la gât, pălărie aşezată într-o parte,
costum şi raglan, pantofi cu glanţ şi
nelipsita ţigară în colţul gurii. Poet al
străzii şi al ploii pariziene, aşa cum a
fost descris, Carco rămâne un aventurier
al nopţilor misterioase şi al luminilor
de felinar sub care se petrec lucruri
greu de povestit, dar după care publicul
se dădea în vânt. Şi nu este vorba de
orice public; cărţile sale nu erau
citite numai de vietăţi acvatice cu
aripioare înnotătoare şi de flora de
asfalt, ci şi de mica şi marea burghezie,
în căutare de experienţe inedite.
Între timp publică Les Innocents
(1916), povestea romanţată a aventurii
trăite cu Katherine Mansfield, L’Équipe
(1919) ş. a. care îi confirmă reputaţia
de scriitor. Succesul continuă într-o
conjunctură cu totul aparte : la începutul
anului 1920, Carco pune în scenă o
piesă scrisă de André Picard intitulată
Mon homme. Cum universul invocat
este cel al prostituţiei, Francis este
solicitat pentru indicaţii de regie, dar
şi pentru adaptarea textului la argoul
care trebuia să dea culoare locală,
căci o bună parte din acţiune se petrece
în balurile de pe rue de Lappe,
frecventate de lumea interlopă.
Povestea este simplă: Clara, fostă
prostituată din cartierul la Roquette,
a devenit soţia unui personaj important
de origine rusă. Acum o cheamă
Claire, este bogată, nu-i lipseşte
nimic, doar şarmul vieţii de dinainte,
cu toate neajunsurile ei... Revine deci
incognito în acelaşi cartier, „la
locul crimei”, însoţită de o prietenă
plictisită şi ea de exigenţele vieţii
burgheze. Aici, pe rue de Lappe, îl
întâlneşte pe Fernand, un voyou
dubios în genul lui, de care se
îndrăgosteşte în asemenea măsură
încât este gata să se lase răpită din
palatul în care locuieşte pentru a
regăsi senzaţiile trăite cu ani în urmă.
Scena finală este însă tragică: intrat
în palace-ul cu pricina, Fernand este
ucis de un prieten al soţului care
nu voia decât... bijuteriile Clarei. Cu
ultima suflare, Fernand îşi asumă
intenţia furtului. Iar Claire, răvăşită,
scoate un strigăt sfăşietor: Mon
homme! Este limpede că piesa nu
are calităţi ieşite din comun, altmiteri
ar fi intrat glorios în panteonul literar.
Succesul ei este însă nemăsurat.
În acelaşi an, Mistinguett lansează
un nou cântec intitulat – pur hazard
– Mon homme3. Succesul imediat
accentuează interesul pentru mediul
prostituţiei: personajul feminin care
în acest cântec se arată dependent
de ”omul ei”, de care paradoxal nu
se poate lipsi, este o femeie de stradă.
Se poate uşor închipui că piesa şi
cântecul cu acelaşi titlu au fost repede
asociate, sporind interesul pentru
Paris voyou, noţiune care a evoluat
în epoca respectivă – se va vedea
imediat în ce fel – în Paris canaille.
Atracţia pe care o exercită rue de
Lappe devine irezistibilă. Lumea bună
migrează seară de seară dând buzna
în balurile (bal-musette) de pe această
stradă: cupluri deghizate – ele în
gigolete, ei în peşti – vorbind argou
şi înhăitându-se cu personaje dubioase
pentru a vedea ce poate ieşi din situaţiile
echivoce în care intrau de bunăvoie.
Unele doamne, chiar în prezenţa unor
soţi mai complezenţi, sperau în aventuri
mai violente şi se pare că uneori aveau
loc violuri liber consimţite4. Numai
că adevăraţii membri ai ”mediului”
(les vrais de vrais) se retrag în zone
mai puţin turistice, unde afacerile nu
se încheiau sub privirea generală a
clientelei răsfăţate, iar faţă de generalizarea
argoului reacţionează prompt:
abandonează limba verde (il’jactent
plus le jars) şi adoptă franceza literară
pentru a se deosebi o dată în plus
de cei care se prefac că aparţin lumii
lor.
Patronii îşi dau repede seama
de importanţa acestei migraţii şi
de profitul comercial pe care îl pot
scoate de pe urma ei. Încurajează pe
tinerii artizani şi vânzători de fructe
să se deghizeze la rândul lor în peşti,
organizează false descinderi ale poliţiei,
percheziţii inopinate, ba chiar pun
la cale reglări de conturi factice între
presupuşi peşti care scot browningul,
trag... dar cu gloanţe oarbe, totul
pentru a oferi senzaţii tari asistenţei,
în timp ce afară agenţii prefecturii
veghează binevoitor. Fenomenul
durează ani de zile, iar afluenţa este
atât de mare încât unele stabilimente
se simt obligate să ţină porţile deschise
chiar şi în unele după-amieze,
când soţiile puteau veni singure,
profitând de absenţa consorţilor
chemaţi la datorie...
Înalta societate se amestecă, la
propriu, cu clasele laborioase şi cu
cele periculoase – totul este posibil
în Paname, cum i se spune Parisului
imediat după Primul Război.
Note
1 Cf. J.-J. Bedu, Francis Carco au
coeur de la bohème, Ed. du Rocher,
2001, p. 95-97. Carco povesteşte
el însuşi acest episod în Le Paris de
M’sieur Francis, Arcadia Editions,
2005, p. 242 sqq.
2 www.youtube.com/watch?v=
1mLfDKqw9YY
3 www.youtube.com/watch?v=
BFvYjlgqh4Q
4 Claude Dubois, La Bastoche. Une
histoire du Paris populaire et criminel,
Perrin, „Tempus”, 2011, p. 471-472.
