Pentru început, nu este
lipsit de interes să ne
oprim la Jacques Yonnet
a cărui carte, Rue des
maléfices, publicată
mai întâi sub titlul
Enchantements sur Paris
la Editura Denoël în 1954,
atribuie bistroului un rol esenţial.
De pe coperta a patra a ediţiei
Phoebus (1987), aflăm că
Raymond Queneau considera
lucrarea lui Yonnet drept „cea
mai mare carte vreodată scrisă
despre Paris” ; o carte care „îl
împiedica să doarmă”, căci
istoriile cuprinse în ea „nu sunt
tocmai odihnitoare”.
Scris între 1941 şi 1954, volumul
este consacrat aproape în întregime
celui de-al V-lea arondisment al Parisului,
pe care autorul l-a cunoscut mai
bine ca nimeni altul în perioada Ocupaţiei.
Ca membru al Rezistenţei, Yonnet
s-a ascuns în Cartierul Latin frecventând
cârciumile şi debitele de vin din cartierele
Mouffetard şi Place Maubert, cu ai săi
clochards şi biffins1, ba chiar cu tâlharii
din zonă, al căror profil neaşteptat nu
este tocmai lipsit de interes. În acest
mediu de renegaţi şi de mizerie el trece
prin experienţe stranii, care îi dezvăluie
imagini necunoscute ale oraşului,
perceput ca o entitate aparte, cu
personalitate autonomă, benefică
pentru cel ce se află în armonie perfectă
cu zidurile vechi, uliţele medievale,
circumvoluţiile şi tainele lui. E ca un
fel de înţelegere tacită între oraş şi
hoinar. Parisul îl protejează, căci ştie
să se arate binevoitor faţă de insul care
îi înţelege secretele şi nebuloasele,
mai ales când devine complice şi nu
ezită să răscolească prin arhive sau
să-şi plece urechea la povestiri mai
curând de legendă decât anecdotice.
„Îmi asum riscuri grele în prezent”,
notează autorul când trebuie să se
expună pentru a transmite informaţii
englezilor. Şi adaugă: „Dar norocul nu
mă părăseşte: oraşul veghează asupra
mea”2. Aceasta presupune un anume
spirit de clandestinitate, indiscutabil
la începutul anilor ’40, dar care se
încarcă cu o semnificaţie suplimentară:
cea a unei cunoaşteri profunde despre
oraş. Mai mult chiar, a unei cunoaşteri
ce nu poate fi divulgată în orice
împrejurare.
Uneori o anumită stradă poate
inspira gânduri sumbre şi un soi de
reticenţă. Este cazul stărzii Zacharie,
astăzi numită Xavier Privas, care face
legătura între Saint-Séverin şi la
Huchette. De-a lungul timpului, a
fost cunoscută sub diferite nume:
rue des Trois-Chandeliers, rue de
l’Homme-Qui-Chante etc. Până într-o
zi când autorul are ocazia să privească
un document care îi va lămuri
sentimentul de reţinere: un plan al
Cartierului Latin desenat la începutul
secolului al XVII-lea de nişte irlandezi
care veniseră la Paris pentru a studia
teologia. Pe acest plan, rue Zacharie
apare sub numele de Witchcraft Street.
Altfel spus, rue des Maléfices. Din
ce motive – nu se ştie. Dar tocmai
acest detaliu îl va determina pe
naratorul-personaj să ia hotărârea
de a deschide o anchetă: „Urma să
constrâng strada, această făţarnică
posomorâtă, să dea la o parte un colţ
al vălului. Îmi savuram deja revanşa”3.
Nici unul dintre personajele lui
Yonnet nu se poate compara cu Danse-
Toujours, banditul îndrăgostit de Paris,
care ştie multe şi mărunte despre
străzile lui înguste şi depre tainicele-i
tertipuri. Acesta este în asemenea
măsură pasionat de François Villon
încât poartă cu sine în tocul revolverului,
în loc de armă, o ediţie rară a versurilor
sale. Şi le recită cu fervoare împreună
cu Yonnet, pe care tocmai l-a cunoscut
în bistroul lui Quarteron, din rue
Montagne Sainte-Geneviève. Deşi abia
alfabetizat, Danse-Toujours corectează
pronunţia prietenului său iar la sfîrşit
adaugă, fiind vorba despre poetul
favorit, într-o limbă suculentă deşi un
pic cam verde: „Ăla gagiu mişto, nu
te pui cu el! Să ne fi ciocnit noi pe
scurtătură, eram la cataramă! Mandea-şi
găsea fârtatul de care-avea nevoie”4.
Conversaţia care se angajează este
năucitoare, căci scoate la lumină o
cunoaştere a Parisului diferită de
cea savantă ori literară. Schimbul
trebuie să fie confidenţial iar cei doi
se tatonează înainte de a se hotărî
să dea în vileag ce ştiu despre oraş.
Astfel, aflăm că centrul „adevărat”
al Parisului este fântâna din curtea
Bisericii Saint-Julien-le-Pauvre, în
jurul căreia se organizează o întreagă
ţesătură de locuri magice, între care
bistrourile Au Vieux Chêne (situat în
rue Mouffetard) şi L’Arbre-à-Liège
(rue Tiquetonne). Acestea au o
particularitate: ambele sunt ornamentate
cu câte o enseigne sculptată, după
spusele lui Danse-Toujours, în lemn
de epavă, care provine de la o navă
eşuată în Sena cu secole în urmă.
Lemnul, acoperit cu mai multe straturi
de ipsos amescecat cu alaun, este
inalterabil. Fiecare din ele este
răspunzătoare de violenţe care se
petrec periodic în localurile respective:
„...din şapte-n şapte ani câte-o cafteală
ţeapănă ori v’un şuriu în osânză,
asta e, n-ai ce-i face, tre’să fie nasulie
mare şi vărsare de sînge. Iar din unşpe-n
unşpe, o crimă de omor, asta nu se
discută, sunt probe! Şi-i măcar unu’
care-o mierleşte. Aşa-i strada, locu-o
cere.”5. Cum se explică toate acestea?
Lemnul de epavă este cel care se
manifestă astfel, dincolo de ceea ce
a fost: „Aşadar îţi închipui că lemnul
ăsta nu ştie nimic, nu-şi aminteşte de
nimic şi nu-i bun de nimic, că e doar
o bucată de lemn dintr-o epavă, pe cât
de tare, pe-atât de fără rost, ceva stupid
ca... o bucată oarecare de lemn... Atunci
să-ţi spun eu ceva, şi află că asta-i o
chestie pe care marinarii o cunosc
foarte bine: lemnul de epavă e lemnul
răzbunării.”6, ceea ce înseamnă că
tratamentul la care a fost supus lemnul
destinat să devină corabie îi conferă
forţă de acţiune dincolo de scopul
pentru care fusese lucrat. Acesta este
genul de cunoaştere care îl fereşte pe
Danse-Toujours de acţiunile periculoase
şi de diferitele primejdii care îl ameninţă.
„Parisul, Parisul, vezi tu, asta-i datorită
lui, datorită oraşului, nu a oamenilor,
că n-am ajuns la ocnă pe viaţă. E grozav
că Parisul mă are la inimă”7. În schimbul
bunăvoinţei pe care Parisul i-o arată,
Danse-Toujours dă dovadă de o atenţie
care îl autorizează să se definească pe
sine drept cel desemnat să apere Oraşul
de acţiuni jignitoare la adresa lui: „Sunt
unele locuri unde, când minţi ori ai
gânduri rele, dai dovadă de lipsă de
respect faţă de Paris. Iar aşa ceva
mie-mi face rău. Şi-atunci mi se
suie sângele la cap şi mă mînii. Ca şi
cum chiar pentru asta m-aş afla la faţa
locului”8. Nu mai este vorba de cineva
pasionat de Paris, ceea ce este oricum
vizibil în cuvintele lui, ci de o adevărată
metamorfoză: Danse-Toujours devine
o instanţă care îl situează deasupra
hoinarilor şi a „meseriei” pe care o
practică. Este un iluminat care are
certitudinea că deţine o cunoaştere
ezoterică despre Paris. De aceea el
ocupă poziţia de Strajă pusă acolo
pentru a păstra ordinea stabilită de
secole, căreia el i-a înţeles semnificaţiile
şi caracterul imuabil. Se află în posesia
unui repertoriu de locaţii propice
sau nefaste, care sunt în majoritate
bistrouri, unde gesturile înfăptuite vor
fi tolerate sau pedepsite de către Oraş
în funcţie de diateza istorică ori legendară.
Tocmai această cunoaştere şi
această conduită îl deosebesc pe
parizian de locuitorii Parisului. Că
toată această înţelegere şi toate aceste
atitudini se constituie în jurul bistroului,
iată un lucru excepţional şi neaşteptat,
altminteri de negăsit la alţi scriitori
despre Paris. A trebuit ca Le Vieux-
Chêne să-şi dezvăluie autonomia
în raport cu fiinţa umană, ca apoi
să i se caute originea pentru a înţelege
de unde-i provine nefasta libertate,
cu riscul ca ancheta să conducă la
epava din Evul Mediu, adică la un
eveniment legendar şi istoric în egală
măsură. Cunoaşterea oraşului este
uneori solidară cu mitul, al cărui erou
şi decor este Parisul, impenitent în
ambele postúri, sporit cu fiecare
fabulă care îl povesteşte. „Mitul
Parisului prevesteşte puteri stranii
ale literaturii” proclamă pe un ton
grav Roger Caillois, care adaugă:
„ceea ce se scrie, oricare ar fi nivelul
la care am examina problema, manifestă
o coerenţă nebănuită, apoi o capacitate
de persuasiune, ba chiar de presiune
şi de subjugare, ce transformă literatura
într-un lucru serios”9. Poate că tocmai
acest lucru îl împiedica pe Raymond
Queneau să doarmă.
Note
1 Vânzător de haine vechi şi deşeuri textile.
2 Jacques Yonnet, Rue des Maléfices.
Chronique secrète d’une ville, Ed. Phébus,
1987, p. 141.
3 Ibidem, p. 36.
4 Ibid., p. 100.
5 Ibid., p. 98.
6 Ibid., p. 101-102.
7 Ibid. p. 97.
8 Ibid. p. 106.
9 Le mythe de Paris, în Le mythe et
l’homme, Gallimard, « Folio essais »,
2002, p. 174.
