Marin Ifrim, un prolific
autor din Buzău, practică
surâzător amatorismul.
Pare un continuator solitar
al Festivalului „Cântarea
României” dinainte de
1989.
De curând, şi-a publicat cartea de
muncă adnotată. Formula este ingenioasă,
dar folosită de un neprofesionist al
scrisului generează exclusiv umor
involuntar. Autorul transcrie, în ordine
cronologică, fiecare episod din cariera
sa profesională pestriţă: lăcătuş mecanic
la Combinatul de Fire şi Fibre Artificiale
Brăila, ziarist la diferite publicaţii, referent
la Casa de Cultură a Sindicatelor din
Buzău etc. Apoi alunecă în accese de
narcisism, glorificându-şi fiecare ipostază
şi prezentându-i caricatural pe şefii şi
colegii care i-au stat în vreun fel în cale.
Cititorul trebuie să facă un mare
efort ca să urmărească prezentarea
epopeică a unei biografii profesionale,
de fapt, insignifiante, ca şi satira brutală,
vindicativă, la adresa unor personaje
pe care nu le cunoaşte. Cartea poate
fi citită, eventual, cu interes, doar de
apropiaţii lui Marin Ifrim.
Autorul se ridică pe sine în slăvi.
Se consideră un om important şi se
admiră frenetic. Se comportă ca un
ifrimolog plin de ardoare.
Adeseori părăseşte schema cărţii de
muncă pentru a consemna apariţiile
propriilor sale cărţi. Este foarte mulţumit
de ele. El le scrie, el le comentează.
Şi, ca din întâmplare, toate îi plac.
Cu un dispreţ suveran, autorul se
dispensează de serviciile cititorilor profesionişti.
Îi persiflează pe critici literari ca Nicolae
Manolescu (şi ca mine), o numeşte ireverenţios
„fătucă” pe o colaboratoare a României
literare care scrie cu spirit critic
despre el şi, în schimb, preţuieşte impresiile
de lectură pe care i le comunică soţul unei
colege de-a lui: „Am constatat că o
carte îşi atinge scopul atunci când ajunge
să placă cititorului simplu, omului care
vibrează mulţumit la anumite mesaje ale
lecturii. Am întâlnit asemenea oameni.
Unul dintre ei este Cornel Miu, soţul colegei
mele Miu Emilia. Acesta, după ce citeşte
fiecare nouă carte de-a mea, îmi trimite
comentariile prin soţia sa.”
Cititorul preferat al lui Marin Ifrim este,
deci, cel care „vibrează mulţumit”. În ceea
ce mă priveşte, citindu-i cartea, am încercat
să vibrez mulţumit, dar mi-a fost imposibil.
Industria de referate
Găsim pe Internet o imensă masă
de „referate” puse la dispoziţia elevilor
care vor să afle câte ceva despre
marii scriitori fără să le citească opera.
Aceste referate sunt pline de truisme,
de idei aberante şi de extrase din unii
critici literari, reproduse cu sau fără
ghilimele, cu sau fără logică. Ne amuzăm
pe seama unor citate din lucrările scrise
ale elevilor, dar ignorăm faptul că
„referatele” de pe Internet reprezintă
sursa lor de inspiraţie. Iată nivelul:
„Eminescu este cel mai mare poet
naţional care exprimă cel mai bine şi
cel mai complet spiritualitatea românească.”;
„Apariţia lui Rebreanu îl situează
între tradiţie şi inovaţie.”;
„[La Arghezi] Eul liric iniţiază o
competiţie a cantităţii la care participă
întreaga sa familie, ce are ca scop scrierea
a cât mai multe [sic!] poezii.”;
„[Despre Iona lui Marin Sorescu] La
o primă lectură, acţiunea ar putea fi
rezumată astfel: Un pescar sărac, Iona,
pe care norocul mereu îl ocoleşte, stă
în gura unui peşte uriaş şi îşi aruncă
năvodul într-o mare ostilă, care refuză
să-i dea măcar un peşte (sau poate şi-a
pierdut capacitatea genetică originară).”;
„Prima iubire a lui Nichita Hristea
N. Stănescu a fost o fetiţă de 11 ani,
numită Alice, pe care îndrăgostitul,
în vârstă de doar 5 ani, o alinta Sissy.”;
„În esenţă, arta lui Sadoveanu, de
natură simfonică, se relevă într-o viziune
totală a istoriei şi a luminii.”;
„Ion Creangă, reprezentant perfect
al sufletului românesc între popoare.”;
„[Despre Caragiale] Dar cea mai
emoţionantă dovadă a legăturii trainice
cu ţara adevărată, cu poporul năpăstuit
pe care la [sic!] slujit cu devotament
şi ale cărui dureri şi năzuinţe le-a oglindit
cu atâta pătrundere într-o însemnată
parte a operei sale o constituie pamfletul
1907 din primăvară până în toamnă.”;
„[Despre Moromeţii lui Marin Preda]
Titlul operei este un substantiv propriu
care, denotativ, face referire la membrii
unei familii. Conotativ, titlul desemnează
o comunitate exponenţială, în care
mentalitatea şi modul de viaţă conduce [sic!] în moduri diferite destinele umane.”
Nu prea e de râs.