Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Literatură:
Bunul coleg de Ştefan Cazimir


1. Licean odinioară

În 1943, Cazimir termină şcoala primară (premiul I, media generală 9,96) şi devine prin concurs elev în clasa I a Liceului Teoretic Evreiesc din Piatra Neamţ. Momentul e marcat, în scurt timp, prin compunerea unei rugăciuni ad hoc: "Directorul nostru, care eşti în cancelarie, mărească-se renumele tău, înveţe-se matematicile, precum în clasa noastră, aşa în tot liceul. Media noastră cea de trecere dă-ne-o nouă la sfîrşitul semestrelor şi ne iartă că n-aducem taxa la vreme, precum şi noi iertăm pe cei ce ne fură creta. Şi nu ne duce pre noi la corigenţă, ci ne izbăveşte de monitor. în numele lui Pithagora, al lui Arhimede şi al lui Euclide, amin!" Directorul liceului, de o severitate proverbială, preda într-adevăr matematica (numită de el "matematici"), obiect pentru care interesul lui Cazimir va urma în timp o linie descendentă. încă din vara lui '43 se apucase de altă treabă: să traducă în româneşte versurile pentru copii ale lui Haim Nahman Bialik (1873-1934), clasic al poeziei ebraice moderne. într-un răstimp de peste doi ani se învredniceşte să tălmăcească 29 de bucăţi, cu unele rare şi mici izbutiri, datorate mai curînd întîmplării decît priceperii, din care reproducem trei.



Floarea din ghiveci



Se uită-n grădină

O floare din glastră,

Ce şade stingheră

Aci, pe fereastră.



Sunt multe flori colo

Ce surîd la soare.

Ea, singur-aicea,

Se plictiseşte, moare...



Fluturele către floare



Pace ţie, floare,

Şi calde saluturi

De la munţi şi vale,

Libelule, fluturi...



Din cupa cu rouă

Doar un pic eu vreau

Şi-am să zbor mai iute

După ce-am să beau.



Iar seara vin iarăşi

Cu calde saluturi

De la munţi şi vale,

Libelule, fluturi...



Săniuţa



- încotro, săniuţă?

- Drumul meu e drept:

Spre munţii de gheaţă,

Spre Pol mă îndrept.



Gheaţă-i colo apa

Şi-n zăpada moale

Focile se joacă,

Urşii dau tîrcoale.


bia peste şase decenii, tălmăcitorul avea să afle părerea lui Bialik despre munca la care se înhămase: "A citi un scriitor în traducere este ca şi cum ai îmbrăţişa o femeie printr-un voal". Punerea în gardă sosea însă prea tîrziu.

Jocul de-a traducerea era mai cu seamă un stimulent în învăţătura ebraicei, paralel cu ţinerea, între 10 noiembrie 1943 şi 8 iulie 1946, a unui jurnal în aceeaşi limbă. însemnările reţin aspecte variate: întîmplări ale vieţii de elev, lecturi, filme, evenimente politice... La 29 martie 1944 se închid cursurile şcolilor, cu o precipitare impusă de apropierea frontului. La 3 aprilie, lui Cazimir i se eliberează copia matricolă atestînd promovarea clasei I de liceu (media 9,87, clasificat întîiul). Pe 8, 9, 13 şi 14 iunie, lipeşte fîşii de hîrtie pe geamurile locuinţei, spre a le proteja de suflul exploziilor. Citeşte Fiul soarelui de Jack London, Europolis de Jean Bart, Logodnica lui }ăndărică de Ugo Scotti-Berni, în căutarea norocului de Moş Nae. Tatăl pleacă, pe 16 iunie, la un detaşament de muncă, se întoarce pe 17 iulie, spre a pleca din nou pe 2 august. Jurnalul consemnează, la 23 august, încheierea armistiţiului; la 25 august, jafuri ale nemţilor; la 26 august: "Am stat în beci la vecini, cu alţi mulţi oameni"; la 28 august: "Mare bucurie! Ruşii au intrat în oraş"; la 3-16 septembrie, "am stat tot timpul acasă, căci s-a furat în multe locuri"; la 17 septembrie, "prima carte poştală de la tata; e la Bucureşti"; la 24 septembrie: "S-a întors tata!"; la 10 noiembrie: "Am mers la şcoală. în clasă sînt 83 de elevi. Evrei - 7".

Sfîrşitul segregării etnice în şcoli s-a produs fără traume. Intrarea în teritoriul cîţiva ani interzis a fost înlesnită de circumstanţele momentului: toamna anului 1944, cînd în oraş nu se deschiseseră decît două şcoli secundare, liceul "Petru Rreş" şi liceul de fete. Celelalte unităţi de învăţămînt mediu (şcolile normale, liceul comercial, liceul industrial etc.) au amînat începerea cursurilor pînă la întoarcerea din refugiu a corpului lor didactic. Drept urmare, în clasele de la "Petru Rareş" şi în cele ale liceului de fete se înghesuiau, cîte trei într-o bancă, toţi elevii din oraş. îmbulzeala era prea mare pentru ca proscrişii de pînă ieri să mai resimtă vreo sfială sau teamă. "Dintre colegii mei de clasă - îşi aminteşte Cazimir -, aproximativ jumătate erau de la ţară: feciori de ţărani, de învăţători, de preoţi. Locuiau la internat sau la gazde şi purtau haine de postav ţesut în casă, mai călduroase şi mai trainice decît cele ale orăşenilor. Alte deosebiri nu erau. Ne strigam toţi între noi pe numele de familie, precum catiheţii lui Creangă, altminteri cu atîţia Ion, Vasile sau Gheorghe nu ne-am fi putut descurca niciodată. Nu ştiu cum şi de ce, dar prietenii mei mai apropiaţi s-au nimerit din rîndul sătenilor. în clasa a doua (corespunzătoare actualei a şasea) l-am avut coleg de bancă pe Zamfir Vasile, ceva mai mare decît ceilalţi şi care mă domina cu autoritate, învăţîndu-mă prostii. Vara, a dat examene particulare ca să absolve încă o clasă, iar eu am plîns o noapte întreagă: îmi pierdeam cel mai bun prieten. Un băiat nespus de cuminte şi de simpatic, cu ochi umezi de codană, era Vasiliu Vasile. Venea uneori pe la mine acasă, să-i Ťarătť" la franceză. într-un rînd, zăcînd eu vreo trei zile de gripă, n-a omis să-mi facă o vizită şi să-mi spună ce se mai predase; la chimie - silicaţii şi borul. Peste un timp ne-am certat, nu mai ţin minte de ce; vina era a lui, regretul cel mare - al meu. După vacanţa de Paşti, drumul de la gară trecînd prin faţa casei mele, Vasiliu Vasile m-a strigat de la poartă. Bucuria împăcării a fost nemaipomenită; alta mai mare nici nu cred să existe."1)

2. Bunul coleg

La 11 februarie 1946, elevul dă teză la un obiect neprecizat (punctele de suspensie din jurnalul ebraic marchează un impas al exprimării), tema fiind Bunul coleg. Despre ce era vorba? "în clasa a treia, unul din obiectele de studiu se intitula pompos ŤEducaţie cetăţeneascăť. O făceam cu profesorul Chiriţescu, care, la cursul superior, preda dreptul ori filozofia. Lecţiile erau, de fapt, nişte naraţiuni, născocite ad hoc şi debitate cu mare artă, spre a ilustra diversele obligaţii civice. La sfîrşitul semestrului I trebuia să dăm teză, ca la orice altă materie. Subiectul ne-a luat prin surprindere: ŤBunul colegť! Am stat mult timp cu condeiul în aer, răscolindu-mi mintea în căutarea unei idei. Pînă la urmă, în lipsă de altceva, am aşternut o povestioară cam stupidă, despre nişte băieţi care bat mingea în curtea şcolii, unul dintre ei sparge din greşeală un geam, iar ceilalţi, la propunerea mea (!), strîng bani şi acoperă paguba. Am luat, ca de obicei, 10 la teză, dar în sinea mea eram profund nemulţumit. Dacă n-am putut povesti ceva adevărat, înseamnă că nu sînt un bun coleg!

Profesorul de geografie pe care l-am avut cîţiva ani la rînd nu preda, în semestrul I, decît maximum două lecţii. Bunăoară, în clasa a III-a, Canada şi Statele Unite; în a IV-a, Carpaţii Orientali şi Carpaţii Meridionali. La teză era deci foarte simplu: nu aveai de învăţat decît cele două subiecte. în ajunul unei astfel de teze, vine la mine acasă colegul Huci Ion. Era de la Buhalniţa, năstruşnic şi plin de haz, iar profesorul de română, neuitatul Victor Savin, îl striga la catalog ŤHuci margineať, după o expresie din opera lui Creangă. Ce-i dăduse prin cap mehenghiului de Huci? Să-şi facă tezele de acasă: una - despre Carpaţii Orientali; cealaltă - despre Carpaţii Meridionali. Profesorul, în timpul lucrării scrise, trecea de la o bancă la alta şi-şi punea apostila pe fiecare caiet. Urma ca Huci să-i imite semnătura pe una din tezele prefabricate, respectiv pe aceea corespunzătoare subiectului. Dar pentru asta avea nevoie de un creion roşu de exact aceeaşi nuanţă cu creionul profesoral. De aceea venise la mine: ştia că posed numeroase cutii de pasteluri şi, implicit, numeroase creioane roşii. I le-am împrumutat bucuros pe toate. După o săptămînă ni s-au înapoiat tezele: Huci obţinuse nota 10! Şi eu, deşi teza mea, scrisă onest în clasă, n-o egala în perfecţiune pe a lui, am primit tot nota 10. Ce şi-o fi zis profesorul de geografie? Dacă lui Huci i-am dat nota maximă, nu se face să nu i-o dau şi premiantului clasei, chit că teza lui e mai slabă.

Nici un alt 10 primit în anii de şcoală - şi am primit, slavă Domnului, destui - nu mi-a făcut mai mare plăcere. Mai mult decît nota în sine, mă bucura faptul că devenisem un bun coleg."2)




1) Ştefan Cazimir, Potcoave de purici, Editura Albatros, Bucureşti, 2003, p. 217.
2) Ibid., p. 218-219.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara