Jurnalul lui Mircea Zaciu ar trebui citit periodic şi studiat la Facultăţile de Litere, la cursurile de literatură contemporană. Chiar dacă judecăţile despre oameni sînt, fireşte, subiective şi admit corecturi (vezi cele făcute de Alexandru George), pe ansamblu scrierea e obiectivă ca o cronică. Ea adună laolaltă "isteriile" istoriei din perioada comunistă şi pune în evidenţă încurcăturile de roluri: actori de comedie distribuiţi în tragedii, tragedieni care duc tava în comedii, inşi talentaţi care rămîn pe dinafară şi nulităţi care ocupă scena. Cititorul de astăzi vede cu uşurinţă cine sînt "bunii" şi cine sînt "răii". în jurnalul lui Zaciu apele vieţii literare sînt despărţite, iar personajele echivoce şi confuziile mai rare decît astăzi. Discuţiile din 1993, momentul publicării primului volum la Editura Dacia au fost uşor deformate de faptul că autorul era încă prea aproape, iar persoana lui împiedica într-o anumită măsură o receptare pură. Acum dialogul nu mai e posibil decît cu textul. Mircea Zaciu însuşi observa, la un moment dat: "Citim altfel un autor dispărut. Parcă, retrospectiv, se luminează ceva în pagină, textul primeşte un nimb ce nu-l avea la apariţie, cînd autorul trăia printre noi". Or, nu numai autorul, dar şi destule dintre figurile acestui jurnal au trecut deja, ca în epopei, în lumea umbrelor.
Evenimentele literare din anii 1979, 1980, 1981 şi 1982, prezentate în primul volum, sînt atît de grave încît scriitorii îşi concurează şi depăşesc personajele din cărţi. Viaţa pe care o duc, bătăliile pe care le dau sînt cu mult mai periculoase decît cele pe care le imaginează. în patru ani, patru mari aventuri: Dicţionarul Scriitorilor Români (aventura penibilă a istoriei literare), plagiatul lui Eugen Barbu (aventura imposturii literare şi a şantajului), întîlnirea scriitorilor cu Ceauşescu (aventura politicii literare) şi scandalul transcendentalilor (aventura evadării din ţarcul precis delimitat al gîndirii materialiste). Cea care are implicaţiile cele mai neaşteptate este prima, care pare livrescă.
Seară cu Mşarianţ Pşapahagiţ şi Aşureţ Sşasuţ, să serbăm apariţia Dicţionarului. Gheşranţ a telefonat că a zorit expedierea spre librării, să nu fie cumva oprită difuzarea. Opt mii de exemplare se află deja în librăriile bucureştene.
(8 I 1979)
Că un instrument de lucru, un dicţionar, poate deveni la fel de periculos ca o bombă şi că migăloasa, chiar plicticoasa operaţie a compunerii lui se transformă într-un scenariu palpitant este greu de înţeles într-o lume literară normală. Toate imperfecţiunile care sar astăzi în ochi şi tind să fie privite cu intransigenţă de cei care n-au trăit epoca, se explică prin intruziunea, presiunea puterii politice şi prin cămaşa de forţă în care e ţinută literatura într-o perioadă totalitară. Alcătuirea listei celor incluşi în Dicţionar (este vorba de prima ediţie, restrînsă, Scriitori români), prezentarea operei lor, evenimentele biografice, colaboratorii cărţii, trecerea prin cenzură, tipărirea, intervenţiile de ultimă oră şi, după apariţie, surprizele receptării dirijate impun autorilor un consum nervos incredibil, risipă de energie, cedări inevitabile şi o imensă cantitate de "sînge rău". Nimic nu se obţine fără probleme, fără telefoane şi intervenţii, fără confruntări politice publice şi de culise. Răsplata se transformă imediat în pedeapsă. La România literară cronica lui Iorgulescu "n-ar merge", ar fi preferabilă o "masă rotundă", la Contemporanul Laurenţiu Ulici primeşte indicaţii să scrie o cronică negativă şi refuză, iar publicarea extinsă a Dicţionarului (în curs de încheiere abia azi) este, la începutul anului 1979, o utopie.
Observaţia cea mai tulburătoare - întrucît vine din partea unui om prin mîna căruia au trecut toate vieţile de dicţionar ale scriitorilor români - este însă, pentru mine, următoarea: "Un scriitor interbelic putea să-şi afirme personalitatea plenar. El are o biografie în care se află tot ce a reuşit să exprime prin voinţa şi forţa sa: a scris operele pe care le voia, a editat şi condus reviste, a format grupări, a avut un cenaclu sau a aderat la unul etc. în etapa actuală scriitorul nu are biografia pe care - virtual - ar fi putut să şi-o construiască, fiindcă nu mai depinde doar de libera lui afirmare, cît de o sumedenie de factori externi, uneori total arbitrari". Concluzia este că istoria a falsificat biografiile din Dicţionarul Scriitorilor, nu în sensul literal, ci în cel metaforic: oamenii au trăit alte vieţi şi au scris alte cărţi decît cele care le reveneau firesc, într-o lume liberă. "Lovinescu n-ar fi putut exista azi", spune, pe bună dreptate, Zaciu.
Din cînd în cînd, în jurnal se dau amănunte despre un anume C.: ce a spus, cine a discutat cu el, unde se află, cum se simte. Ce face "el" şi, uneori, ce face "ea". Este vorba despre Ceauşescu şi de consoarta lui şi probabil că în curînd cititorii tineri ai jurnalului vor avea nevoie de completarea numelui ca să-i identifice. întîlnirea unui grup de 27 de scriitori cu acesta, survenită după scandalul cu plagiatul lui Eugen Barbu şi ameninţările din Săptămîna, este unul din punctele culminante ale vieţii literare din acei ani. Ea se petrece în primăvara anului 1981, iar Mircea Zaciu o descrie minuţios, ca simplu martor. Trebuie spus că tensiunea momentului, încordarea celor prezenţi se simte şi azi, intactă, în pagină.
Discuţia începe deci prost, pe o atmosferă de încordare, el tot mai indispus, privind ciudat, "dantesc", vorba lui M., care găsise şi versul din Dante care se potrivea acestei priviri! Acum nu mai ştim dacă el vrea să vorbim doar unul dintre noi, care să spună el tot, ori va accepta şirul vorbitorilor aşa cum l-am fixat. Mă uit la Popescu-Dumnezeu, dar nici o reacţie nu se poate citi pe fizionomia lui de sfinx. [...] Un moment lung de tăcere. C. învîrte hîrtiile cu listele noastre nominale, apoi pare că aşteaptă. Nu rosteşte însă nici o vorbă, să deschidă şirul intervenţiilor ori să ne spună ce ar vrea. Atunci se ridică Doinaş, conform planului nostru... (13 III 1981)
Se spune că oamenii îşi arată adevărata faţă în situaţiile-limită, în momentele de criză. Doar că epoca totalitară este în întregime o situaţie-limită, un moment de criză care, paradoxal, nu pare să treacă niciodată. Oamenii sînt de aceea mai transparenţi în asemenea perioade. în întîlnirea "la nivel înalt" relatată de Zaciu descoperim (păstrînd ordinea discursurilor) un Doinaş stăpîn pe sine, păstrîndu-şi demnitatea şi aura, un Manolescu calm, vorbind "aproape liber" şi limpede, pe Zaciu însuşi poate prudent, poate ezitant, renunţînd la cuvînt, un Eugen Simion, nepăsător cu ordinea stabilită de cei din grup, prea academic, deci neinspirat, un Iorgulescu cu personalitate şi replică, un Dinescu dezinhibat şi curajos, o Ileana Vrancea destul de conformistă, un Caraion care reuşeşte să impresioneze, un Radu Boureanu preţios, o Nina Cassian abilă, o Maria Banuş şi un Radu Tudoran care spun lucruri fără mare importanţă, un Şerban Cioculescu asemenea unui "Polonius viclean", un Hăulică care vorbeşte bine. împreună cu Deşliu, Valeriu Cristea şi toţi ceilalţi, nenumiţi, ei vin la Ceauşescu (un Ceauşescu impenetrabil, care profită imediat de slăbiciunile grupului), toţi de partea binelui. De partea cealaltă ceruseră audienţă Paul Anghel, Lăncrănjan, Al. Oprea şi Pompliliu Marcea. Ana Blandiana, Ileana Mălăncioiu şi Dorin Tudoran, absenţi de la această întîlnire sînt însă unele dintre principalele voci "ale binelui" din acest jurnal. Ungheanu, Fănuş Neagu, Dan Fruntelată, Florescu, Chelaru şi toată gruparea din jurul lui Barbu întăresc tabăra cealaltă. Despre alte episoade din jurnal ale confruntării scriitorilor cu puterea în anii comunişti, data viitoare.
