Desigur, mi-ar fi plăcut
şi mai mult expoziţia
de la Muzeul de Artă
din Cluj, „Sens interzis”,
dacă s-ar fi făcut mai
ales cu exponate ale
artiştilor locali, aici
existând o şcoală absolut
remarcabilă care a distribuit
în România – cum ar fi în
Timişoara, de exemplu –
absolvenţi ce au declanşat şi
au impus culturii naţionale
direcţii şi curente, unele dintre
ele cu efect de foarte mare
intensitate, până în zilele
noastre.
În fine, din altă perspectivă, prezenţa
cu lucrări a unor artişti, din Bucureşti
mai ales, cum, este cazul Getei
Brătescu, al lui Ion Bitzan sau al
Wandei Mihuleac, poate să dea
expunerilor un caracter de cuprindere
mai larg şi în acelaşi timp o punere
în context a unor strategii de ieşire
de sub controlul ideologic în epoca
totalitarismului comunist, căci despre
asta este vorba în această expoziţie,
fără a transforma acest lucru în protest.
Am ţinut să precizez acest aspect
al problemei pentru că, la fel ca în
literatură, ieşirile rare, cu subînţeles,
de sub comandamentul ideologic nu
se făceau decât prin criptarea simbolică
a unor pasaje de discurs greu identificabile
de ochiul comun. Astfel, de pe acest
aliniament, titlul expoziţiei de grafică
de la Muzeul de Artă din Cluj îşi capătă
şi justificarea. Înainte de a intra în
substanţa acestui discurs curatorial,
ar trebui să mai precizez că neutralizându-
l prin decontextualizarea sa istorică,
plăcerea privitorului s-ar plasa pe
graniţa uimirii, aşa cum presupun
că au fost (şi sunt!) cei care au descoperit
şi descoperă frescele antice din Valea
Nilului! Nu mă aştept, evident, ca
această afirmaţie, exagerată într-un
fel, să fie primită cu simpatie, ci doar
cer îngăduinţa celor care se grăbesc
să suspende o astfel de lectură să-şi
imagineze că ţăranul care scurma cu
plugul malul Nilului, pentru a arunca
sămânţa în brazdă, cu gândul la recolta
viitoare, cel care secera grâul în altă
secvenţă şi aşa mai departe, scenă
cu scenă, nu cred că impune o judecată
ideologică, legată de relaţiile sociale,
cât transmit emoţia întâlnirii în plan
estetic cu un trecut care se obiectivează
dezideologizat sub ochii noştri!
În mare parte exact asta se întâmplă
în laboratorul de creaţie al curatorului
Dan Breaz, care, timp de câţiva
ani, a triat cele 131 de lucrări din
expoziţia de acum dintr-o masă de
aproape 14 mii de lucrări aflate în
patrimoniul muzeului. Provenienţa
acestora, în perioada comunistă – în
expoziţia de la Muzeul de Artă din
Cluj sunt scoase lucrări din perioada
1960-1994 – a fost una oficială, cum
se făcea atunci, prin repartiţie
către unităţile muzeale din teritoriu
de la Oficiul de Expoziţii! Ceea ce îşi
doreşte în primul rând Dan Breaz,
tânărul şi inteligentul curator al
expoziţiei „Sens interzis” de la aceasta
este să producă dovezile că arta
românească, aici prin grafica de
şevalet, a reluat în perioada din care
îşi extrage probele, contactul cu arta
internaţională, că artiştii românii,
deşi supravegheaţi de cenzorii
momentului, au căutat să ardă etapele
parcurse de arta occidentală în
perioada închiderii totale din deceniul
dogmatic într-o manieră care-i
diferenţiază şi-i apropie în acelaşi
timp de contemporaneitatea… de
după Cortina de Fier! Iniţial, mărturiseşte
Dan Breaz, în catalogul expoziţiei,
intenţia sa a fost să urmărească, pe
parcursul construirii discursului
curatorial, dialogul artistului cu
Puterea, dar pe măsură ce avansa în
cercetarea sa a constatat că, printr-un
proces de valorizare critică a realităţii
de câtre artişti, treptat s-a ajuns la
eliminarea tematicii oficiale şi la
construirea premiselor pentru arta
contemporană. Sigur că ne punem
întrebarea, dacă ar fi să ne luăm după
judecăţile altor critici de artă, în ce
măsură ceea ce intra pe cale oficială
în muzeele din România era artă aşazis
oficială! Cu eleganţă, Dan Breaz
găseşte un răspuns care ar putea fi
agreat, lipsit de excesul şi radicalismul
unor opinii postdecembriste, că, deşi
n-a curs sânge eroic pe pânzele
artiştilor, au fost câţiva care au găsit
calea de a ucide impunerile oficiale,
trecând realismul socialist prin
necruţătorul stilet al gândirii libere
de orice fel de prejudecăţi; cu umor,
unele ipostaze din galeria Muzeului
de Artă din Cluj se află pe graniţa
îngustă dintre caricatură şi fabulă,
compromisul cu sistemul, pe care-l
sesizezi, orice s-ar spune, peste
tot, pare suportabil! Ar fi interesant
de aflat, evident, în cazul în care Dan
Breaz şi-ar duce cercetarea mai
departe, dacă lucrările asupra cărora
s-a oprit el au mai fost expuse vreodată,
ori au luat calea depozitelor încă
de la achiziţionare. Pentru că, în situaţ
ia că nu au mai fost expuse – mă
rog, chiar în alt context şi în altă
vecinătate – se deschide perspectiva
unei clandestinităţi aproape oficiale
a acestora în muzeul de la Cluj.
Acceptând toate subiectivităţile
curatorului, în sensul în care nu putem
nici măcar să ne imaginăm ce materie
a trebuit să elimine pentru a ajunge
la soluţia discursului de faţă, tehnica
prezentării câtorva artişti, cu mai
multe lucrări, face posibilă şi o privire
obiectivă asupra valorii acestora. De
altfel, în catalogul care însoţeşte
expoziţia regăsim şi scurte note despre
ei, cu suficiente elemente, totuşi, ca
să ne putem face o idee cât de cât
asupra personalităţilor prezente în
expoziţie, mai ales despre acei artişti
care au rămas cumva în umbră, ori
pur şi simplu numele unora dintre
ei nu mai spun nimic astăzi, decât
poate celor câţiva cunoscători care
au studiat/ studiază epoca. Evident
că mi-aş fi dorit să găsesc, dincolo
de discursul introductiv, câteva repere
bibliografice suplimentare – s-ar fi
impus mai ales la acei artişti care au
marcat cu prezenţa lor în arta românească
direcţii şi reacţii – care să treacă
dincolo de convenţia rece a dicţionarului!
În orice caz, întregul demers curatorial
este de luat în seamă. Este un spectacol
din care putem culege câteva secvenţe
de-a dreptul memorabile, cum este,
de exemplu, Revoluţia lui Marcel
Chirnoagă, în care pumnul şi palma
muncitorului te avertizează ameninţător
că nu este chiar bine să te apropii de
Lenin, care zâmbeşte maliţios dintr-un
portret. Pe traseul deschis de acest
clip... publicitar al Noii Orânduiri
se plasează Zeu cel Bun, a
cărui aureolă numismatică,
la vedere, te avertizează că
totul se plăteşte. Şi atunci,
ca şi acum, pădurile se încolonează,
ca într-o lucrare
de Ala Jalea Popa, gata să
treacă, la ordin parcă, linia
roşie, de demarcaţie, cuminţi
pe atunci şi fără ca cineva
să le ia apărarea, în oraşul
unde vor ajunge, în cel mai
bun caz, cutii de rezonanţă
ale electronicii muzicale.
Aceeaşi Ala Jalea Popa,
amintind parcă de Magritte, deschide
în noapte fereastra de la Odaia
Maestrului ca să înflorească trandafirii;
e o noapte de carbon în care în zi e
numai casa cu fereastra deschisă de
la odaia acestuia, singura luminată,
de altfel, incendiind ca o speranţă
întunericul de nepătruns.
Într-o cu totul altă tonalitate se
plasează, în discursul curatorial,
lucrările semnate de Clarette Wachtel,
care, cel puţin tehnic, abordează două
modalităţi de lucru ca să strice buna
dispoziţie a realismului socialist! Vă
amintiţi cu siguranţă o lucrare semnată
de Pablo Picasso şi intitulată Lăutarii
şi pe care indiferent cine o priveşte
şi a câta oară este imposibil să nu
zâmbească măcar sau să izbucnească
în râs, într-atât de mare este veselia
întipărită pe faţa lor, încât devine pur
şi simplu contaminantă. Ei bine, deşi
paleta coloristică este foarte veselă
în lucrarea sa, Artiştii amatori ai
Clarettei transmit o copleşitoare
tristeţe! În altă parte, bucuria întâlnirii
cu marele peşte din Crescătoria de
crapi, pentru că interferenţa sonoră
a valurilor poate deschide strălucitoare
curcubee, este radiată de linia cenuşie,
aproape insignifiantă, a şirului de
pescari, desenată din creion, de pe
mal. Nu numai că se pune problema
libertăţii într-o captivitate… productivă,
dar şi pescuitul îşi pierde orice
sens în contrastul cromatic propus
de artistă. Premonitorii întâmplărilor
din ’89 sunt apoi lucrările Getei
Brătescu, datate chiar cu anul Revoluţiei.
Aşadar, Pasărea Bird măsoară mai
întâi Timpul aşteptării, într-o îngândurare
rău prevestitoare, apoi pe cel al
mascaradei, când ia însemnele
vestimentare ale prefăcătoriei claunereşti,
ca să poată trece în altă secvenţă prin
timpul oracular către moarte.
Cum se vedea lumea aceea prin
care ne trece foarte tânărul curator
Dan Breaz (semnează dr., N.B.) din
perspectiva cuiva care n-a trăit-o
biologic? Fiind dumnealui foarte tânăr
cred că se vede exact aşa cum se
duce discursul său, din artist în artist,
din lucrare în lucrare; şi dacă citim
cu precizie ceea ce la timpul constituirii
lor lucrările păreau să încifreze
fabulatoriu şi mesajul rămâne proaspăt,
emoţionant chiar pe alocuri, traversarea
deşertului ideologic a fost posibilă
pentru că ironia, umorul, comentariul
subtil s-au insinuat printre instrumentele
artei, validând incredibilele
experimente de atunci. Pe spatele
unui pachet de şapte pătrate roşii
mişcate, Roman Cotoşman a scris
Vid ritmic ! E suprema definiţie a unui
experiment social care părea să nu
se mai încheie niciodată şi nu întâmplă
tor cu acestea îşi încheie şi Dan
Breaz cercetarea sa prin depozitele
de artă contemporană ale Muzeului
din Cluj! Ar mai fi câteva zile până
la închiderea expoziţiei…
