Alina Pamfil,
Didactica literaturii.
Reorientări, Editura
Art, Bucureşti,
2016, 320 pag.
A citi cu metodă, fără a submina prin
asta plăcerea liberă a lecturii, a te
scufunda în lumea cărţilor fără a pierde
contactul cu lumea-lume, ba chiar
întorcându-te de acolo mai bine înarmat
pentru a-i face faţă în sensurile ei cele mai
misterioase, mai complicate – acesta e
proiectul căruia i se dedică Alina Pamfil,
eseistă subtilă şi rafinat metodician (predă
didactica limbii şi literaturii române la
Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-
Napoca). I-am remarcat, la vremea lor,
eseurile – Spaţialitate şi temporalitate,
eseuri despre romanul românesc interbelic,
1993, în care identifică „modele
interioare”/„structuri generative ale creaţiei”:
„organicul” (la Liviu Rebreanu), „centrul”
(la Hortensia Papadat-Bengescu), „melancolia”
(la Mateiu I. Caragiale), „polivalenţa” (la
Camil Petrescu), „atmosfera” (la Anton
Holban), „alveolarul” (la M. Blecher) şi
„anamneza” (la Mircea Eliade); dar şi Eseul.
O formă a neliniştii, 2000, la care am
admirat supleţea cu care desenează, în
crochiuri aparent discontinue şi
neliniştite/neliniştitoare, spaţiul eseismului,
spaţiu interstiţial, la egală distanţă de
cunoaştere şi construcţie, de teoretic şi
estetic. A.P. ştie să îmbine sobrietatea
cu dezinvoltura, cantitatea impresionantă
a informaţiei cu nevoia de concizie şi
claritate, să sugereze prin chiar alcătuirea
cărţii sale complexitatea inepuizabilă şi
farmecul eseului. Deschiderea este
excepţională, iar cartea se oferă ca instrument
de explorat ambiguitatea însăşi ca semnalment
al fiinţei gânditoare/rostitoare. I-am putut
admira din nou expresiva „înscenare
eseistică” când a conferenţiat la Filiala
clujeană a USR despre Imagini ale cărţii
şi ale lecturii, convocându-i pentru concretizări
pe Corot, Renoir, Fragonard, Bernhard
Schlink, Italo Calvino, Ion Creangă, Michael
Ende, Mihai Eminescu, Michel Serre
etc., etc. Cărţile sale de didactică a
limbii şi literaturii sunt îndreptare de
neocolit pentru dascălii din toată ţara.
M-am gândit adesea că ele n-ar trebui
ocolite nici de scriitorii înşişi. Vorbim mereu
despre nevoia de a ne cunoaşte Cititorul,
participăm la desanturi în şcoli, la
lecturi publice. O bună cale de a înţelege
mai bine felul în care este abordată literatura
în şcoală ar fi şi lectura unor asemenea
foarte bune cărţi de didactică.
De la bun început, Alina Pamfil introduce,
pe fundalul experimentelor de tot soiul
care, prin neaşezare şi pripire, macină
adesea la temelia şcolii de azi, o notă
polemică: „Didactica literaturii nu se poate
dizolva, fără costuri educative însemnate,
în didactica lecturii sau în cea a comunicării.
Altfel spus, didactica literaturii are dreptul
de a deţine – în domeniul consacrat studiului
«limbii şi literaturii române» – un loc central,
cvasiautonom”. Noua didactică „privilegiază
substanţa literaturii (discurs complex
despre lume şi despre condiţia umană)
şi susţine lectura hermeneutică (înţelegerea
şi interpretarea plurală a acestui tip de
discurs)”. Autoarea schiţează paşi fermi,
cu schimbări de perspectivă axate pe
„modelul dezvoltării personale“ care
integrează mize „culturale“ (formarea
conştiinţei identitare) şi „estetice“ (formarea
gustului estetic). Ea concepe strategii
didactice pentru „aducerea aproape a
cărţilor prin înţelegere (construcţie de
sens) şi prin interpretare (construcţie de
semnificaţie), dar şi prin aproprierea
semnificaţiilor relevante pentru viaţa
cititorului”.
Prima parte a cărţii, Didactica literaturii,
ia în discuţie, în cele patru capitole distincte,
latenţele formative ale literaturii şi lecturii,
extinderea înţelegerii şi formarea gustului
estetic, modelele curriculare, pre-concepţiile
profesorilor şi ale autorilor de manuale,
literatura şi competenţa literară, deprinderea
strategiilor de receptare sau de producere
de text ş.a.m.d. Partea a doua, Didactica
lecturii textului literar, propune un model
didactic de receptare a textului literar în
şcoală (cu o poveste a întâlnirii cititorului
cu cartea: „Lectura este, în esenţa ei, şi
oglindire: reflectare a prezentului cititorului
în timpul re-creat de operă, reflectare a
familiarului propriu în nefamiliarul lumii
imaginare şi reflectare a individualităţii
sale în alteritatea universurilor reprezentate.
Oglindirile sunt urmate de evaluări –
evaluarea lumii şi a viziunii despre lume
reprezentate în operă – şi, uneori, de
interogarea modului în care s-a realizat
înţelegerea alterităţii”); defineşte etapa
pre-lecturii şi etapa post-lecturii, cu ilustrări
pe texte de Calvino, Rebreanu, Eminescu;
identifică tehnici didactice de analiză a
textului şi strategii specifice interpretării,
descrie metatextul şcolar, detaliind importanţa
„scrierii despre experienţa lecturii, nevoia
de a clarifica şi de a fixa, prin cuvânt scris,
semnificaţiile creaţiilor şi locul pe care
acestea îl deţin în istoria culturii naţionale
şi în spaţiul cultural contemporan”.
Cartea are o anexă bogată şi o bibliografie
consistentă. În ciuda limbajului specializat,
ea nu este nicidecum aridă. Informată,
construită geometric şi elegantă, poate
fi o lectură utilă tuturor celor interesaţi de
literatură.