Alina Pamfil, Didactica literaturii. Reorientări, Editura Art, Bucureşti, 2016, 320 pag. A citi cu metodă, fără a submina prin asta plăcerea liberă a lecturii, a te scufunda în lumea cărţilor fără a pierde contactul cu lumea-lume, ba chiar întorcându-te de acolo mai bine înarmat pentru a-i face faţă în sensurile ei cele mai misterioase, mai complicate – acesta e proiectul căruia i se dedică Alina Pamfil, eseistă subtilă şi rafinat metodician (predă didactica limbii şi literaturii române la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj- Napoca). I-am remarcat, la vremea lor, eseurile – Spaţialitate şi temporalitate, eseuri despre romanul românesc interbelic, 1993, în care identifică „modele interioare”/„structuri generative ale creaţiei”: „organicul” (la Liviu Rebreanu), „centrul” (la Hortensia Papadat-Bengescu), „melancolia” (la Mateiu I. Caragiale), „polivalenţa” (la Camil Petrescu), „atmosfera” (la Anton Holban), „alveolarul” (la M. Blecher) şi „anamneza” (la Mircea Eliade); dar şi Eseul. O formă a neliniştii, 2000, la care am admirat supleţea cu care desenează, în crochiuri aparent discontinue şi neliniştite/neliniştitoare, spaţiul eseismului, spaţiu interstiţial, la egală distanţă de cunoaştere şi construcţie, de teoretic şi estetic. A.P. ştie să îmbine sobrietatea cu dezinvoltura, cantitatea impresionantă a informaţiei cu nevoia de concizie şi claritate, să sugereze prin chiar alcătuirea cărţii sale complexitatea inepuizabilă şi farmecul eseului. Deschiderea este excepţională, iar cartea se oferă ca instrument de explorat ambiguitatea însăşi ca semnalment al fiinţei gânditoare/rostitoare. I-am putut admira din nou expresiva „înscenare eseistică” când a conferenţiat la Filiala clujeană a USR despre Imagini ale cărţii şi ale lecturii, convocându-i pentru concretizări pe Corot, Renoir, Fragonard, Bernhard Schlink, Italo Calvino, Ion Creangă, Michael Ende, Mihai Eminescu, Michel Serre etc., etc. Cărţile sale de didactică a limbii şi literaturii sunt îndreptare de neocolit pentru dascălii din toată ţara. M-am gândit adesea că ele n-ar trebui ocolite nici de scriitorii înşişi. Vorbim mereu despre nevoia de a ne cunoaşte Cititorul, participăm la desanturi în şcoli, la lecturi publice. O bună cale de a înţelege mai bine felul în care este abordată literatura în şcoală ar fi şi lectura unor asemenea foarte bune cărţi de didactică. De la bun început, Alina Pamfil introduce, pe fundalul experimentelor de tot soiul care, prin neaşezare şi pripire, macină adesea la temelia şcolii de azi, o notă polemică: „Didactica literaturii nu se poate dizolva, fără costuri educative însemnate, în didactica lecturii sau în cea a comunicării. Altfel spus, didactica literaturii are dreptul de a deţine – în domeniul consacrat studiului «limbii şi literaturii române» – un loc central, cvasiautonom”. Noua didactică „privilegiază substanţa literaturii (discurs complex despre lume şi despre condiţia umană) şi susţine lectura hermeneutică (înţelegerea şi interpretarea plurală a acestui tip de discurs)”. Autoarea schiţează paşi fermi, cu schimbări de perspectivă axate pe „modelul dezvoltării personale“ care integrează mize „culturale“ (formarea conştiinţei identitare) şi „estetice“ (formarea gustului estetic). Ea concepe strategii didactice pentru „aducerea aproape a cărţilor prin înţelegere (construcţie de sens) şi prin interpretare (construcţie de semnificaţie), dar şi prin aproprierea semnificaţiilor relevante pentru viaţa cititorului”. Prima parte a cărţii, Didactica literaturii, ia în discuţie, în cele patru capitole distincte, latenţele formative ale literaturii şi lecturii, extinderea înţelegerii şi formarea gustului estetic, modelele curriculare, pre-concepţiile profesorilor şi ale autorilor de manuale, literatura şi competenţa literară, deprinderea strategiilor de receptare sau de producere de text ş.a.m.d. Partea a doua, Didactica lecturii textului literar, propune un model didactic de receptare a textului literar în şcoală (cu o poveste a întâlnirii cititorului cu cartea: „Lectura este, în esenţa ei, şi oglindire: reflectare a prezentului cititorului în timpul re-creat de operă, reflectare a familiarului propriu în nefamiliarul lumii imaginare şi reflectare a individualităţii sale în alteritatea universurilor reprezentate. Oglindirile sunt urmate de evaluări – evaluarea lumii şi a viziunii despre lume reprezentate în operă – şi, uneori, de interogarea modului în care s-a realizat înţelegerea alterităţii”); defineşte etapa pre-lecturii şi etapa post-lecturii, cu ilustrări pe texte de Calvino, Rebreanu, Eminescu; identifică tehnici didactice de analiză a textului şi strategii specifice interpretării, descrie metatextul şcolar, detaliind importanţa „scrierii despre experienţa lecturii, nevoia de a clarifica şi de a fixa, prin cuvânt scris, semnificaţiile creaţiilor şi locul pe care acestea îl deţin în istoria culturii naţionale şi în spaţiul cultural contemporan”. Cartea are o anexă bogată şi o bibliografie consistentă. În ciuda limbajului specializat, ea nu este nicidecum aridă. Informată, construită geometric şi elegantă, poate fi o lectură utilă tuturor celor interesaţi de literatură.