Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Bucuria de a citi de Tudorel Urian


Privită de mulţi cu nedisimulat dispreţ, catalogată adesea drept o specie minoră a criticii literare, foiletonistica şi-a pierdut mult din audienţa de care se bucura înainte de 1989. Începînd cu Nicolae Manolescu, primus inter pares, mai toţi cronicarii importanţi dinainte de 1989 au părăsit comentariul literar la zi dedicîndu-se elaborării unor mari istorii literare (în fond, ambiţia fiecărui critic literar care se respectă este aceea de a da propria sa istorie literară), publicisticii mai mult sau mai puţin militante sau politicii pur şi simplu.Mircea Iorgulescu este un nume de referinţă în foiletonistica românească a ultimelor decenii. A făcut parte din faimoasa echipă de critici a revistei "România literară" de la mijlocul deceniului opt (în care, alături de Nicolae Manolescu se mai aflau Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Valeriu Cristea, Dana Dumitriu, Sorin Titel Laurenţiu Ulici şi, ulterior, Eugen Simion). În anul 1989 emigrează în Franţa şi devine o prezenţă constantă în programele posturilor de radio "Europa Liberă" şi Radio France International, pentru ca după căderea comunismului semnătura sa să reapară în presa din ţară, în primul rînd în revistele "Dilema" şi "22".

Tangenţiale este o selecţie, destul de severă a cronicilor publicate de Mircea Iorgulescu în revista "22" în perioada noiembrie 2001 - februarie 2004. Ceea ce caracterizează această selecţie este faptul că mai toate cărţile comentate au stîrnit valuri în viaţa culturală românească la vremea apariţiei lor, au suscitat polemici aprinse şi reacţii nu întotdeauna principiale, necum elegante. Poziţiile lui Mircea Iorgulescu se disting, de fiecare dată, prin desăvîrşita urbanitate a tonului (criticul a înţeles şi aplică îndemnul lui Kogălniceanu potrivit căruia trebuie criticată cartea, nu persoana care a scris-o), eleganţa stilistică, logica impecabilă şi argumentarea fără cusur. Chiar dacă subiectele despre care scrie sînt foarte delicate (Jurnalul lui Sebastian şi întreaga dispută declanşată de el pe marginea antisemitismului românesc, controversata şi, pe alocuri, scandaloasa carte a Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L'oublie du fascisme, cărţile despre vieţile lui Mircea Eliade, şi Eugčne Ionesco, literatura proletcultistă, chestiunea revizuirilor), cronicarul îşi domină în permanenţă textele supuse analizei. El lasă întotdeauna impresia că ştie ceva în plus. Descoperă mereu elemente capabile să lumineze unghiurile aflate în penumbră ale unei cărţi sau să încline decisiv balanţa unei polemici. Niciodată agresiv la nivelul limbajului, dar extrem de tăios la cel al ideilor, Mircea Iorgulescu este un polemist de factură cu totul specială, din faţa căruia este mai bine să fugi. Modul imperial în care este executată (fără drept de recurs) cartea Alexandrei Laignel-Lavastine este pe deplin edificator în acest sens. Metoda de lucru a cercetătoarei franceze este deconspirată cu seninătate şi umor difuz de criticul român: "Ea (Alexandra Laignel-Lavastine - n.m.) compilează alert, compilează chiar într-o manieră susceptibilă de plagiat, dar indică sursele originare de parcă le-ar fi consultat ea însăşi, nu prin intermediul cercetărilor altora, iar pentru a-şi camufla nu tocmai ştiinţificul şi nu tocmai moralul procedeu menţionează, însă numai în treacăt şi oarecum tangenţial, şi autorul de unde şi-a luat în realitate cam totul" (p. 59). Asemenea afirmaţii nu sînt tocmai rare în textele cu finalitate polemică. Pentru Mircea Iorgulescu ele nu fac parte însă dintr-un arsenal pur retoric. Urmează exemplele din textul supus analizei. Se dovedeşte astfel, aproape cu argumente juridice că nici una dintre afirmaţiile criticului nu este gratuită. Mircea Iorgulescu nu se refugiază într-o găselniţă cum ar fi asumarea unei identităţi de pamfletar pentru a se păzi de efectele potenţial penale ale afirmaţiilor sale. El îşi priveşte adversarul în ochi, expune întotdeauna cu seninătate probele (cel mai adesea irefutabile) care conduc spre o anumită concluzie.

În cazul cărţii Alexandrei Laignel-Lavastine, Cioran, Eliade, Ionesco: L'oublie du fascisme, simpatia cronicarului se îndreaptă în mod evident spre cei trei importanţi scriitori de origine română atacaţi simultan într-un moment în care nici unul dintre ei nu se mai poate apăra. Autoarea este criticată pentru metodele neortodoxe utilizate la scrierea acestei cărţi şi pentru excesul ei de zel demolator care lasă să se înţeleagă faptul că în mintea "cercetătoarei" la început au fost concluziile şi doar apoi a început căutarea (inventarea?) probelor capabile să le susţină. Pe de altă parte însă recenzentul discută cu onestitate şi aspectele mai mult sau mai puţin controversate din biografia celor trei scriitori. El recunoaşte faptul că Mircea Eliade a fost antisemit, dar antisemitismul său a fost unul de factură specială (analiza se aplică de această dată cărţii lui Florin }urcanu, Mircea Eliade, Le Prisonnier de l'histoire): "Fină, exactă, decisivă în materie este, de pildă, analiza formei de antisemitism care îşi va face apariţia în articolele Ťangajateť ale lui Eliade - un antisemitism non-rasist, nici bazat pe asocierea trivială dintre evrei şi comunism, mai curînd unul xenofob şi naţionalist, situat la intersecţia dintre Ťmesianismul naţionalť moştenit în cultura română din secolul al XIX-lea şi angoasele generate de situaţia României Mari, statul român de după primul război mondial, dintre ai cărui şase vecini trei aveau revendicări teritoriale" (p. 78).

Chiar şi în cazul cărţii Alexandrei Laignel-Lavastine, recenzentul recunoaşte că problema la care aceasta se referă este una reală. În România a existat un antisemitism "larvar" care a îmbrăcat formele unui "antisemitism de stat" între 1938 şi 1944, iar Mircea Eliade şi Emil Cioran au aderat într-adevăr la mişcarea legionară. Dar, crede Mircea Iorgulescu, cercetătorul acestor chestiuni nu trebuie să cadă victimă "tiraniei temei". El trebuie să judece aceste situaţii liber, ca pe nişte "produse intelectuale", cu mintea limpede, "după normele şi măsurile de judecată adecvate". Şi nu se poate spune că sfatul său este unul greşit.

Corectitudinea cronicarului este fără fisuri şi el nu ezită să pună în lumină nici măcar greşelile tactice sau metodele discutabile ale celor despre care crede că se află în tabăra bună a unei bătălii de idei. Cu înţelegere şi evidentă simpatie este privit Augustin Buzura, autorul cărţii Tentaţia risipirii. Aflat de la revoluţie încoace în fruntea unei instituţii culturale emblematice pentru statul român (Fundaţia Culturală Română, transformată, la sfîrşitul anului trecut, în Institutul Cultural Român), scriitorul Augustin Buzura a fost mai mereu ţinta unor atacuri mai mult sau mai puţin principiale, venite din cele mai neaşteptate locuri. I-au fost puse sub semnul întrebării calităţile scriitoriceşti (s-a spus că atitudinea curajoasă care făcuse specificitatea romanelor sale în deceniile opt şi nouă ale secolului trecut era "cu voie de la Poliţie") şi manageriale. Mircea Iorgulescu sugerează chiar că Augustin Buzura a trecut pe lîngă moarte, suferind o operaţie pe cord deschis "din cauza oribilelor atacuri dezlănţuite împotriva lui" (vezi p. 213). Cronicarul deplînge indiferenţa criticii în faţa acestei cărţi de mare gravitate şi complexitate. El nu ezită însă să se distanţeze de autorul ei, atunci cînd are sentimentul că Augustin Buzura coboară disputa sub cotele admise pentru un scriitor de calibrul său: "…Augustin Buzura a făcut o eroare nereprimîndu-şi integral pornirea de a răspunde cu aceeaşi monedă unora dintre cei care l-au hărţuit publicistic ani de-a rîndul (menţionaţi sunt Gheorghe Grigurcu, Paul Goma, Dumitru }epeneag, Dan Petrescu) (…). (…) nici Gheorghe Grigurcu, nici Paul Goma, nici Dumitru }epeneag, nici Dan Petrescu nu sunt autori insignifianţi literar, cum dă de înţeles Augustin Buzura" (p. 212).

Excelente sunt paginile scrise de Mircea Iorgulescu despre despre Jurnalele Monicăi Lovinescu, cronicarul Nicolae Manolescu, cărţile Sandei Cordoş, volumul Ilinei Gregori Studii literare. Eminescu la Berlin. Mircea Eliade: trei analize, cartea lui Gabriel Dimisianu, Lumea criticului, or despre posteritatea lui Eugen Lovinescu. Fiecare pagină din Tangenţiale aduce importante dividende intelectuale cititorului ei.

Spectacol al inteligenţei, model de analiză literară şi de dispută de idei, cartea lui Mircea Iorgulescu, Tangenţiale, ar trebui să devină manual de studiu pentru toţi tinerii cronicari de astăzi. Este o carte care are menirea de a stîrni pofta de lectură. Or, aceasta este/ar trebui să fie chiar rostul criticii literare.



P.S. Articolul meu din numărul 14 al "României literare" (Îndreptar de corectitudine politică) m-a pus în situaţia neaşteptată de a deveni o prezenţă constantă în paginile unei publicaţii transformate în birou de registratură pentru frustrările din viaţa noastră culturală. O replică de două pagini de revistă din partea domnului Victor Neumann (la o cronică în care cartea domniei sale era mai degrabă lăudată), urmată de o alta, de o pagină de revistă, a unui domn Florin Lobonţ, în care mi se impută cu expresii contondente idei pe care nu le-am avut niciodată, îmi sugerează că ceva nu este în ordine. De aceea, îi rog pe ce doi polemişti să renunţe pentru o clipă la eleganţii lor ochelari de cal, să bea câte un pahar cu apă rece şi să recitească, fără idei preconcepute, articolul meu pe care îl rezum: ca orice om normal cu o anumită pregătire sunt totalmente pentru multiculturalitate şi identităţi multiple. Cred în naţiunea civică, nu în naţiunea etnică şi găsesc că aşa este normal. De aceea, cartea lui Victor Neumann, Neam, Popor sau Naţiune? bate, în ce mă priveşte, la uşi deschise. Nu ştiu în ce măsură mai este necesar astăzi să ne raportăm la citatele antisemite şi naţionaliste ale unor mari intelectuali din perioada interbelică. Aşa se gîndea atunci şi exemple similare se pot da din mai toate culturile europene. Mi s-a părut unfair din partea autorului să ilustreze etno-naţionalismul doar cu exemplul românilor din Transilvania (cronica mea era la această carte, nu la toată opera lui VN). Plurilingvismul este ideal pentru zonele cu populaţie compozită, dar pe fondul actualei crize a culturii şi a crizei învăţămîntului este greu de spus cum vor putea fi convinşi copiii să înveţe 3-4 limbi de circulaţie mai degrabă restrînsă. În fine, această carte se află într-un cerc vicios: este scrisă prea savant pentru cei care ar trebui să o citească (talibanii naţionalişti), iar cei capabili să o înţeleagă (intelectualii cu lecturi în zona filozofiei politice) sunt oricum convinşi de valabilitatea ideilor ei. Atît! În rest este dreptul domnului Neumann să mă compare cu Vadim Tudor, al domnului Lobonţ să-l compare pe dl Neumann cu Toynbee şi al meu să-i văd pe ambii ca pe nişte men in black (fireşte, cu o poziţie subordonată pentru domnul Lobonţ) ai corectitudinii politice. Pasiunea domnului Ion Bogdan Lefter de a rîcîi în idei pînă ce totul devine urât mirositor, prefer să o las necomentată.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara