Pe firul poveştii despre librăriile de altădată şi meşterii lor, mai puţin cărturari, la început, şi mai curând negustori de geniu, ajung la una din cronicile oraşului, scrisă de un entuziast cam nestatornic: Frédéric Damé. Cartea lui, Bucarest en 1906, apare la Socec, postum, în anul morţii sale.
Scrierea îi seamănă risipitorului ei părinte, nefiind tocmai... adunată. Mai mult un almanah decât o istorie, un anuar, cum publica Socec, o plimbare pe puncte printr-un Bucureşti împrăştiat şi plin de contraste. Constatând, după un tipar la modă – în 1910 Henri Stahl publica, la Tipografia Neamul Românesc, Bucureştii ce se duc – lipsurile şi meritele unui model urban care se schimba. De pildă, la Universitate, pe locul fostei şcoli de la Sfântu Sava, e loc viran, la fel, unde era odinioară Mănăstirea Sărindar, ale cărei urme sunt înghiţite de un maidan, am zice astăzi, tipic.
Sunt, de bună seamă, şi lucruri care se construiesc. De pildă, dacă la sfârşitul secolului XVIII oraşului îi lipseşte un plan, fiecare fiind liber să se aşeze unde voia, o sută de ani mai târziu începe sistematizarea. Aceasta nu reuşeşte, totuşi, să prindă decât centrul, periferiile având, în continuare, spune Damé, ceva neterminat, de sat mare. Târgul, inclusiv, sau mai ales, sub înfăţişarea sa comercială, rămâne partea veche a oraşului, unde oamenii vin să-şi facă cumpărăturile sau să se vadă şi să fie văzuţi. Comerţul este de toate felurile. De la cel rudimentar, pitoresc, al vechilor precupeţi cu înfăţişarea lor câmpenească, strigându-şi prospăturile cu multă vioiciune, la luxul caselor de modă, al magazinelor cu pretenţ ii, pe care le cutreieră orăşeni de cea mai bună stofă occidentală.
Oraşul devine mai prietenos şi se umple de pietoni. Ceea ce înainte vreme era tabu – plimbarea de plăcere şi fără însoţitor, devine la îndemâna damelor şi chiar a figurilor politice. Regele însuşi poate fi văzut pe stradă. Normalitatea pune stăpânire pe un Bucureşti care îşi trăieşte viaţa.
Fireşte, străbătând, destul de ordonat, bulevarde şi făcând inventarul caselor şi-al grădinilor, multe rămase doar în fotografii, Damé nu se reţine de la sugestii. Construcţia Bulevardului Colţei înaintează cu greutate, fiindcă trebuie să-şi taie cale printre case particulare. Damé sugerează ca bucata terminată deja să fie legată cu Calea Victoriei printr-un istm care ar descongestiona bătrâna promenadă a Bucureştiului. Problema, ştim, se menţine.
Traseele sunt şi ale oamenilor, dar şi ale tramvaielor, trăsurilor, omnibuzului care mergea la Văcăreşti. Pe acestea, Damé nu le nesocoteşte. Dimpotrivă, adună anecdote despre caleşti şi birje, despre vremurile când nu-i era permis oricui să se arate în trăsură (invidiile din Dridri îi dau dreptate) şi chiar precizează costurile unei plimbări, la început de secol. Cum Caragiale spunea că bucureşteanul, oricât de scăpătat, este dependent de muscal (dependenţa, în varii forme, s-a păstrat), înţelegem că plimbarea în birjă descoperită ori cupeu nu era foarte la îndemâna, dar pentru dichisul ei se puteau face orice sacrificii. Cine are birjă şi unde se găsesc, câte circulă şi cu ce profit sunt alte pete de culoare dintr-un Bucureşti care, la urma urmei, nu s-a schimbat foarte mult, s-a făcut doar mai greu de cuprins.
Zonele mai colorate şi mai mişcătoare ale vieţii bucureştene se prefiră, în istoria lui Damé, printre priviri asupra finanţelor, ori a presei, documente fără coloratura sentimentală pe care o pot căpăta popasurile pe străzi, în hale şi birturi, în pieţe.
În totul, lui Damé nu pare să- i scape ceva. Deşi se indignează, pe ici, pe colo, deşi se entuziasmează, deseori, în faţa unei capitale care creşte şi respiră aerul progresului, rămâne obiectiv, atent, folositor în încercarea lui de a le preda, concitadinilor de adopţie, o hartă cât mai la scară. Pe care o regăsim cu sentimentul că, oricâte le-am fi pierdut, ceva-ceva moştenim.