Eugen lonescu
Construcţii
Bucureşti, oraş care se construieşte. Toate vechile şi părăsitele maidane s-au metamorfozat acum în şantiere pe care se ridică monumentale blocuri. Bulevardele noastre provinciale de ieri se mobilizează în margini şi, părând a se micşora în lat, cresc vertiginos în înălţime. Numărul arhitecţilor a devenit mult prea mic.
Nu numai atât. Oriunde până ieri erau în loc de străzi labirinte, avem astăzi pieţe imense străbătute de automobile, tramvaie, statui.
în câţiva ani de zile, Bucureşti a devenit un oraş pe jumătate occidental şi prezentabil.
Şi, totuşi, nu se vor putea improviza muzee şi biblioteci, albul prea nou al edificiilor bucureştene va obosi ochiul - căci culoarea nobilă şi cenuşie nu o poate da decât patinarea timpului. Copacii noilor
parcuri publice nu vor putea creşte artificial şi caracterul boeresc al oraşului nu va putea fi dobândit nici peste cincizeci de ani, deşi nu mai există niciun gol între case.
Vom avea cel mai banal, cel mai insipid oraş din Europa sau din lume. Va fi o copie a tuturor copiilor New-York-ului. Nu vom avea niciun caracter, nicio specificitate, nicio originalitate.
Aşa este destinul nostru. Să fim moderni cu o jumătate de secol în urmă.
Desigur este o erezie gravă urbanistică ce spun, dar regret maidanele, străzile înghesuite, labirintele care te apărau de vânt şi viscol - şi specificitatea savuroasă a oraşului nostru îi construia orientalismul.
Dar să nu oprim progresul. Urbanistica n-are nicio legătură cu poezia.
(„Credinţa", 11 august 1934)
Constantin Noica
Mai bine mai târziu decât niciodată
Aniversarea a 25 de ani de când a deschis Alexandru Davila prima stagiune la Liric a fost un bun prilej pentru toată presa noastră de a cinsti amintirea aceluia despre care se spune că a întemeiat cu adevărat teatrul românesc.
E curios, totuşi, de constatat ce contrast e între căldura pe care o manifestă astăzi toată lumea şi nepăsarea - cel puţin aparentă - în care şi-a trăit Alexandru Davila ultimii ani.
Nu mai departe decât acum câţiva ani el era încă în viaţă. Dar intrase de mult în istoria culturii noastre. Dar românului îi place mai mult glorificarea trecutului decât cinstirea prezentului.
Alexandru Davila zăcea paralitic şi obosit, în odăiţa aceea sărăcăcioasă de la Bufet. Când m-am dus să-l văd, împreună cu prietenul şi colegul Barbu Brezianu, trimişi de redactorul paginii culturale de la „Ultima oră" să-i luăm un interviu, nu ne venea să credem că marele Alexandru Davila, Gloria teatrului românesc, putea sta într-o astfel de locuinţă.
Ne-a vorbit gângăvit ca un copil, din fotoliul de paralitic, dar deplin stăpân pe facultăţile sale. L-am întrebat cine îl mai vizitează şi ne-a răspuns, dacă nu ne înşelăm, cu numele d-lui Romulus Dianu. Atât.
Eram tineri şi impresionabili, dar nu cred că mâhnirea noastră exagera. Existenţa lui Alexandru Davila nu mai însemna nimic. Am aşteptat să moară şi atunci valul acela de tristeţă ce a cuprins pe toţi deodată. De ce nu dăruiseră ceva din căldura sufletească şi în timpul agoniei lui Alexandru Davila.
Iar astăzi acelaşi lucru. E frumos că îşi amintesc cu toţii de el. E turburător. Dar tristeţea noastră ar trebui să fie şi mai adâncă astăzi, căci n-am ştiut destul să fim trişti la timp, atunci când, poate, mai folosea unui biet suflet.
(„Credinţa", 15 septembrie 1934)
Nefericitul mare public
Vremea aceasta neaşteptată grăbeşte închiderea, înainte de vreme, a expoziţiei de la Parcul Carol. Să lăsăm pe seama altora sarcina de a face bilanţul succeselor pe care le-a repurtat, cu diferitele ei manifestări, industria românească. Deocamdată, să facem o observaţie de ordin gospodăresc, datorită căreia să ne fie îngăduit să tragem câteva concluzii asupra mentalităţii administraţiei române.
Ni s-a semnalat din mai multe părţi faptul că viza biletelor de C. F. R. pentru vizitatorii din provincie ai expoziţiei care vroiau să se bucure de reducerea de 50 la sută, se făcea în condiţii detestabile. Mai întâi, ghişeul respectiv era situat tocmai la capătul Parcului, probabil ca să oblige pe provincial să străbată toată expoziţia, chit că avea sau nu gust. într-al doilea rând nu era decât un ghişeu, iar lumea trebuia să facă un fel de coadă, unde aştepta uneori timp de un ceas întreg.
Şi atunci stai şi te întrebi: Pentru cine se fac expoziţiile astea? Nu pentru public? Iar dacă se fac pentru public - de ce nu se acordă acestuia un dram de atenţie?
Oficialităţile româneşti şi în general organele noastre administrative au făcut să se nască în mintea funcţionarului un fel de a judeca foarte curios şi care duce de-a dreptul la nerespectarea publicului. Tuturor li se pare că au dreptul să ia de sus publicul. Că de aceea sunt chiar puşi, iar nu ca să-l servească.
Unele instituţii sau organe iau măsuri care contravin în cel mai înalt grad interesul imediat al publicului, în loc să-i fie de folos. Că de aceea sunt chiar puşi. în Gara de Nord, de pildă, se luase hotărârea, într-un rând, ca toată lumea să iasă prin Bulevardul Dinicu Golescu. Admiţând că stăteai spre Calea Griviţei, trebuia să faci un apreciabil ocol numai pentru a respecta dorinţa unui funcţionar ceferist cu idei.
în clipa de faţă, chiar, se petrece o anomalie asemănătoare în plin centru al Capitalei. Dacă eşti pe Calea Victoriei şi vrei să traversezi Bulevardul Elisabeta, n-o poţi face decât pe o parte a străzii, înghesuindu-te printre marele masse de oameni şi strecurându-te pe lângă lanţurile de la marginea trotuarului.
Probabil că va fi existând o justificare a acestei măsuri. Dar a fost ea luată cu adevărat în interesul publicului? Sau şi de astădată s-a uitat de public.
Curioasă ţară în care ni se face tuturor educaţia, dar nu ni se dă în schimb nici o înlesnire.
În ce mă priveşte, aş vrea să cred că cei care au citit rândurile de mai sus nu se vor fi mirat de cuprinsul lor. Căci mai demult s-a remarcat că scrisul poate da răspunsuri şi la întrebări care nu i-au fost puse.
(„Credinţa", 16 octombrie 1934)
