Revenită după 8 ani de trăit la Paris, mă tot întreb de ce îmi place Bucureştiul atît de mult? Chiar mult, îi găsesc un farmec aparte, o magie irezistibilă.
Să fie doar un snobism pe dos al celui care vrea să arate că după rafinamentele pariziene ştie să deguste şi exotismul balcanic? Să fie vorba de regăsirea unui loc care mi-a marcat profund adolescenţa şi tinereţea, anii de formaţie şi de ucenicie în cele ale trăitului? Să fie pur şi simplu frumuseţea explozivă a momentului de primăvară intensă, orbitor de luminoasă, halucinantă, în care am aterizat din ceruri occidentale în dedalul bucureştean al străzilor întortocheate şi melancolice din centrul istoric, uşor ieşite din timp?
Da, Bucureştiul m-a luat în braţe cu nebunia lui de arbori şi arbuşti înfloriţi care bordează cu nonşalanţă, uneori cu opulenţă, multe străzi mărunte şi chiar bulevarde, cu spaţiile lui verzi întinse şi bine îngrijite, mult mai mari decît îmi aminteam şi decît am întîlnit în alte metropole, cu mirosurile piperate ale zambilelor, narciselor şi lalelelor din rondurile din Cişmigiu, cu spilcuiala băncilor noi şi a chioşcurilor din Herăstrău şi parcul Carol şi parcul Tineretului şi atîtea alte scuaruri de care e plin Bucureştiul, şi care abia acum mă surprind prin număr şi uneori prin frumuseţe, deşi ele există demult.
Bucureştiul m-a uluit prin avalanşa de lumină solară neîngrădită ce curge din văzduh peste cartierele sale, parcă mult mai multă sau mai vizibilă decît în alte părţi, unde ea, lumina, e îngrădită de atîţia zgîrie-nori şi turnuri şi desime arhitectonică încît devine timidă, fărîmicioasă, o simplă funcţie utilă a ambianţei terestre prinse în chingile regnului urban exacerbat. După cum m-a surprins pînă aproape de exaltare cerul lui enorm şi adesea nespus de albastru, desfăşurat generos şi nestingherit deasupra clădirilor de toate mărimile, peste străzile adeseori scurte, curbe şi lătăreţe, peste pieţele cu şolduri revărsate, spre deosebire de cerul înghesuit, ciopîrţit, ajuns o contiguitate de petice geometrice de aer de o culoare incertă, agăţate stingher peste capetele mulţimii care demult nu-l mai vede, „cerul" de care ai parte în cele mai semeţe şi mai inumane mari oraşe ale lumii.
Bucureştiul are mult farmec, căci este un amestec pitoresc de mare metropolă şi de oraş patriarhal, un cocktail surprinzător de timpi istorici aparent incongruienţi, o împletire improbabilă de agitaţie industrioasă şi de pace pre-industrială, cu oazele de calm atemporal şi de verdeaţă aproape sălbatecă ale vechilor lui cartiere istorice, încercuite de cartiere muncitoreşti de un sărac şi incert modernism sau luate cu asalt de construcţiile arogante şi ieşite din scară ale unui incert postmodernism. Un oraş care îşi păstrează, în ciuda a tot şi a toate, cel puţin în centrul lui istoric, în nodul lui vital şi definitoriu, un gust neîmblînzit al varietăţii şi individualismului care uneori îţi taie răsuflarea.
Am mai scris-o şi altădată1, Bucureştiul îmi apare ca o pizza cu diferite gusturi şi miresme din diferite epoci stilistice şi gusturi istorice, e ca o mare tocană de vise arhitectonice şi de coşmaruri urbane, care a rezistat cu o placiditate eroică desfigurărilor comuniste, pe cît de aberante, pe atît de conformiste, apărîndu-şi cu o rezistenţă măruntă dar tenace insulele de normalitate domestică, fie ea postmedievală sau chiar postrurală, pretîndu-se încă cu reticenţă şi cu o anume, binevenită, lentoare „dezvoltatorilor" actuali care-l iau cu asalt cu o rapacitate postcapitalistă şi uneori postumană, punînd în operă un alt, mult mai recent, conformism.
Ca orice oraş dezvoltat iniţial încet şi organic, Bucureştiul dă trup, înmagazinează, încorporează o anume forma mentis, o anume organizare mentală, o anume sensibilitate la spaţiu şi o anume legătură (sau ruptură) cu natura, aşa cum s-au decantat ele de-a lungul timpului într-o anume comunitate umană. Bucureştiul este harta desfăşurată în 3D, în trei dimensiuni (sau mai multe), a creierului românesc generic, aşa cum acesta s-a acumulat şi s-a structurat, a crescut şi s-a ierarhizat într-un tot cît de cît coerent de-a lungul a 5 secole de logică istorică plină de soluţii de continuitate şi nelineară. Logica lui urbană şi arhitectonică nu e deci impecabilă, ci e plină de ocolişuri şi de subînţelesuri, de tatonări şerpuite şi încercuiri concentrice, de intenţii şi porniri neduse pînă la capăt şi de înfundături ale perspectivei şi gîndului. Dar tocmai de aceea este vorba de o logică vie, surprinzătoare şi emoţionantă, pentru că e asemenea gîndirii noastre reale - alergînd simultan în mai multe direcţii şi totuşi găsindu-şi finalmente, chiar dacă sinuos, drumul şi ţinta, impregnată de senzorialitate şi de sentimentalism, şi totuşi în cele din urmă eficace, chiar în felul ei molcom, căznit, o logică subli-mîndu-se lent, dar inevitabil către structuri mentale mai epurate, dar niciodată rupte total de realitatea noastră corporală şi naturală ireductibilă.
„Orice frumuseţe este fondată pe legile formelor naturale. Arhitectura unui oraş trebuie să emoţioneze şi nu să ofere doar servicii şi funcţiuni pentru corpurile oamenilor" - scria romantic John Ruskin la sfîrşitul secolului al XlX-lea. Bucureştiul continuă să emane mult farmec tocmai pentru că nu e un oraş totalmente raţionalizat şi funcţionalizat, ca alte mari capitale. El încă nu a rupt totalmente cordonul ombilical ce-l mai leagă de natural şi de cîmpenesc, în el mai găseşti străzi şerpuite ca nişte cărări sau umbroase ca nişte margini de codru, pieţe de legume şi fructe ca nişte iarmaroace de sat, maidane largi cît un cîmp necosit printre imobile de sticlă cu multe etaje. Dar ai în el şi confortul, şi snobismul, şi sofisticarea oricărei aglomerări urbane occidentale. Mitologia lui, încă în elaborare, în decantare, dar care ne va oferi mari surprize, conţine seve şi esenţe dintre cele mai contradictorii, de la manele la jazz, de la ustensile domestice de lemn de provenienţă folclorică la cele mai scumpe automobile din lume, de la habotnicie ortodoxă la relativism postmodern Căci mentalitatea civilizaţiei româneşti, deşi expusă tuturor influenţelor cosmopolite, încă nu se poate desprinde de vîrstele ei revolute, sau nu vrea, mai mult sau mai puţin lucid, să renunţe la ele. Şi poate că bine face, în actuala mondializare accelerată nebuneşte a lumii, dacă instinctul ei profund îi spune că numai astfel ea îşi poate păstra „sufletul", adică acea inteligenţă difuză şi vastă care ne leagă de viu, de timp, de semeni şi de cosmic.
Bucureştiul are farmec şi pentru străini, am constatat cu uimire şi cu o anume plăcere, acompaniind eu adesea persoane franceze sau de alte naţionalităţi euro-atlantice prin meandrele lui din zona veche, istorică. Chiar şi occidentalii pragmatici şi raţionali cad uneori sub atracţia lui imediată, dar nu întotdeauna uşor explicabilă. Poate că impresia unui oraş depinde de multe elemente vizibile şi invizibile, concrete şi inefabile: depinde de structura urbană contorsionată sau clară pe care se mulează gîndirea noastră spaţială, depinde de gravitaţie, de presiunea atmosferică şi de meteorologia predominantă, de compoziţia şi miresmele aerului, de calitatea şi mulţimea oamenilor, sau de influenţele astronomice care se combină într-un anume fel cu celelalte elemente şi impresionează psihismul. Fiecare oraş place altfel, pentru că gîndirea umană se mulează diferit în tiparele lui. Dar e sigur că Bucureştiul place tocmai prin diferenţa faţă de geometrismul şi funcţionalismul uriaşelor „maşini de locuit" care sunt metropolele strict moderne, unde natura a fost demult castrată, artificializată sau alungată.
Sau poate că eu, chiar după 8 ani de „desţărare", de exil voit, de alienare occidentală, am rămas marcată indelebil de forma oraşului meu preaiubit şi de rădăcinile mele culturale ireductibile. Îmi dau seama acum, o frumuseţe fără farmec, fără învăluire, fără mister nu mă poate mulţumi, nu mă atinge, nu mă mai satisface. De ce? Pentru că ea nu lasă o portiţă deschisă altor nivele de percepţie şi de înţelegere, încă neexplorate sau ascunse sub evidenţa clară a suprafeţelor - ea nu întredeschide o trapă către subconştientul şi supraconştientul nostru, acolo unde zac mari energii, încă tulburi dar îmbătătoare, ce trebuiesc transformate...
Şi poate că tocmai coincidenţa revenirii mele în Bucureşti cu irumperea primăverii splendide şi luminoase, încîntîndu-mă pînă la mici momente de extaz, e cea care mi-a deschis simţurile, ochii şi mintea către o aură a oraşului care nu apare întotdeauna cu evidenţă. Bucureştiul are farmec dacă îl priveşti fără negativitate şi prejudecăţi, fără lentile politice sau ideologice, fără grile economice sau sociologice - şi dacă iei în calcul, în schimb, elemente fine, imponderabile, ca armonia, pacea, frumuseţea, binele interior, vibraţia integratoare. Sau dacă, folosind toate grilele de mai sus pentru diverse funcţionalităţi utilitare şi sociale, nu uiţi de iubire.
1 Bucureştio colecţie de mirosuri, Editura Institutului Cultural Român, 2007.
