După un debut promiţător, Festivalul Internaţional de Dans BucurESTi-VEST a continuat, în a doua săptămână, cu spectacole care s-au înscris pe o scară valorică fluctuantă.
Creaţia dansatorului elveţian Foofwn d'Imobilité, încadrabilă genului de dans multimedia, gen agreat astăzi de mulţi coregrafi, a cuprins trei piese: Terpsicorp & Marlabor, Injuria, în premieră mondială, şi La nino del nino cycles, toate pe muzică originală de Fast Forward. Bun dansator, cu o linie încărcată de nerv şi expresivitate, aşa cum se contura ca în puţinele pasaje încredinţate dansului, Foofwa d'Imobilité a pus în prim planul spectacolului texte vorbite sau proiectate pe un ecran şi imagini video. Tot pe prim plan se afla şi dorinţa de a şoca şi chiar de a agresa. O agresiune în plus faţă de cele pe care ni le oferă din belşug viaţa contemporană şi o goliciune în plus alături de cele pe care le vedem frecvent în filme şi reviste: sexul în imagini proiectate şi mai îndepărtate, fundul, în prim plan, la finele spectacolului, natur.
Dansatorul, coregraful şi directorul acestui Festival, Cosmin Manolescu a prezentat spectacolul Human Zoo, rod al colaborării sale, la Bucureşti şi Londra, cu interpreta şi coregrafa Marie Gabrielle Rotie, din Marea Britanie. Primele două părţi ale spectacolului au fost puse în scenă, în toamna trecută, la Bucureşti, iar premiera întregului spectacol a avut loc la Londra, în noiembrie 2000. Dacă din partitura creată de Cosmin Manolescu pentru dansatoarea britanică nu am văzut de astă dată decât un fragment, înfăţişând unul dintre posibilele prototipuri feminine, cel al miresei cu botniţă, în schimb coregrafia creată de Marie Gabrielle Rotie pentru dansatorul român a fost integral înfăţişată, într-o variantă minuţios cizelată. Fragmentele cele mai interesante, atât în această a doua parte, cât şi în cea de-a treia, interpretată de ambii artişti, pe muzică de Nick Parkin, au fost cele inspirate din posturi (ãsane) de Hathayoga, la origine cu valoare magică şi terapeutică, iar în acest caz foloseşte pentru valoarea lor plastică, subliniată de lumini şi umbre bine dirijate.
În cadrul secţiunii Joker Dans Ro a Festivalului s-a desfăşurat - în prezenţa a douăzeci de directori de festivaluri din lume - Platforma dansului contemporan românesc, în cadrul căreia au evoluat patru coregrafi. Primul, Romulus Neagu, care de doi ani dansează în Compania Paulo Ribeiro din Portugalia, a prezentat un solo, If I... but I am here, creat şi interpretat de el, într-un cadru complex de instalaţii, cu mai multe aparate video şi o suită de imagini foto, în continuă mişcare pe un cadru fix. Părţile de dans au fost remarcabile, linia sa uşoară, ca un zbor de pasăre, atingând în câteva momente intensităţi de zbatere dramatică. În final s-a jucat însă cu simboluri de a căror semnificaţie nu a ţinut cont, dând piesei sale un aer de extremă cruzime: îmbrăcat în femeie, a rupt, pe rând, membrele unui copil-păpuşă şi a băut pepsi din tigva lui. Cuprinşi de dorinţa de a şoca şi a ieşi din rând, unii artişti nu-şi mai pun problema responsabilităţii imaginilor cărora le dau drumul în lume.
Outcome s-a numit piesa următoare a aceleiaşi seri, pe muzică de Steve Reich, creată de Manuel Pelmuş, care lucrează în prezent în Norvegia, piesă interpretată de colegul său din România, Eduard Gabia. O lucrare aproape statică, în care s-a dorit folosirea corpului nu ca instrument de exprimare a unor idei sau emoţii, ci ca subiect în sine, expus, prezentat, executând un minimum de mişcări pe loc şi, în final, intrând într-un cadru în care era decupată siluieta sa, ca o păpuşă în cutia ei.
Vii la spectacol şi primeşti un extra-burger!, lucrarea lui Mihai Mihalcea, s-a dorit o exprimare de sine, neconvenţională, realizată din texte abundente, scrise de coregraf şi citite în română şi engleză de Mihaela Sârbu, între texte intercalându-se şi partituri de dans, în diverse formule pe care le-a practicat dansatorul în cariera sa. În prim plan au fost însă textele, care au exprimat neliniştile şi nemulţumirile artistului, incluzând aluzii la trecutul nostru comun politic, dar mai ales la tipul actual de societate, dominat de mentalitatea "tip hamburger" - dintre aluzii nelipsind şi cele cu trimitere la subsemnata, în calitate de cronicar de dans. Totul a fost ca o defulare glumeaţă, nu în faţa unui psihiatru, ci a publicului, care nu avea însă nici o vină - cel puţin în acea seară.
În fine, în finalul spectacolului, Eduard Gabia a prezentat ultima sa creaţie, din primăvara acestui an, Bătrânul de la graniţă. Şi în această lucrare dansatorii vorbesc între două partituri de dans, despre lucruri obişnuite din viaţa lor, numai că vocile lor complet nelucrate fac să se piardă uneori chiar şi înţelesul cuvintelor, afară de cazul când ele sunt necuvinte, într-o limbă care nu există. Coregrafia se ţese din solo-uri, duete sau partituri de grup, interpretate de Maria Baroncea, Mircea Ghinea şi Eduard Gabia, alături de care intervine în imaginea scenică a spectacolului, compozitorul şi interpretul muzicii cântată la chitară, Sorin Romanescu. Plastica acestui spectacol este mai diluată decât a altor lucrări create de Eduard Gabia, evidenţiindu-se cu precădere expresivitatea mişcării Mariei Baroncea, iar întreaga lucrare suferă din cauza secvenţialităţii, fiind brutal întreruptă de stingeri complete de lumină.
Dansatorii români au fost prezenţi în Festival şi în cadrul unei secţiuni off, la Centrul MultiArt Dans. Lucrările lui Carmen Riban, Ion Dumitrescu şi Marius Iorgulescu, din prima seară, au avut un aer de improvizaţie neinspirată. Carmen Riban s-a revanşat în a doua seară de la MAD, cu un solo frumos conceput şi interpretat de ea, Fiinţe ale mâinilor, după care a urmat o creaţie de Mateia Stănculescu, De trei zile fără sora Ana, un trio dansat de coregrafă, împreună cu Cătălina Gubandru şi Rolando Matsangos, dansul alternând şi de data aceasta cu texte, ambele mijloace de expresie având o tentă de poezie, dar fiind nerotunjite compoziţional. A doua seară s-a încheiat cu piesa Vavei Ştefănescu Strada 11 Iunie Numărul 41, adică adresa Centrului MutiArt Dans, o imagine scenică constituită de obiectele care-i înconjoară pe cei care lucrează acolo, unora auzindu-li-se glasul, altora văzându-li-se imaginea proiectată de un ecran. Sugestiv ca ambient, dar îngrijorător. Prezenţa vie, trupească a dispărut.
Mai consistente au fost casetele prezentate într-o dimineaţă la ArCuB, cu fragmente din piese realizate de Florin Fieroiu, Răzvan Mazilu, Vava Ştefănescu şi Valentina de Piante, precum şi o lucrare, ca un ritual, interpretată pe viu de Liliana Iorgulescu.
A doua săptămână a Festivalului s-a încheiat cu spectacolul Karma Mixtura a Companiei Dream Team, din Ungaria. Interesant ca propunere (vieţi succesive, determinate de karmă) şi ca simbolistică (apă, foc, aer), spectacolul a fost slab ca realizare. Ştim destul de multe despre dansul din Ungaria şi despre companiile sale de valoare, dintre care unele au dat spectacole în România (Teatrul de Dans Europa Centrală, TanzDanz, Ansamblul de Dans Honved etc.), şi de aceea nu putem conchide decât că nu s-a făcut o selecţie potrivită, sau că au lipsit mijloacele financiare necesare pentru a aduce alte trupe de dans din ţara vecină.
În ultima săptămână a Festivalului sperăm să avem surprize plăcute, cu spectacole cel puţin de nivelul valoric al piesei Katharinei Vogel, pe care o cunoaştem şi care va fi şi ea prezentată în Festival.
