La ce vîrstă poate deveni cineva scriitor? Răspunsul corect: la orice vîrstă. Ştim că vocaţia literară se trezeşte în general de timpuriu, iar poeţii îşi compun de obicei în adolescenţă primele versuri. Ca să nu mai pomenim de puzderia scriitorilor ce vor să se afirme la vîrste din ce în ce mai fragede şi încep să scrie „literatură“ (la computer, fireşte!) înainte de a fi citit ei înşişi măcar zece cărţi fundamentale.
Mentalitatea potrivit căreia oricine poate deveni scriitor dacă urmează cursurile bizarei specialităţi de la facultăţile de Litere intitulate creative writing e de dată recentă: face parte dintre absurdităţile achiziţionate de curînd şi poartă încă etichetă nouă. Pînă în urmă cu doar două decenii, misterul scrisului artistic rămăsese întreg, iar graba universală de a practica ceea ce se crede a fi „cea mai uşoară meserie din lume“ (cea de scriitor) avea un aer indecent. Autorii se afirmau la vîrste mature, chiar spre mijlocul vieţii, şi nimeni nu găsea asta anormal.
Dar a debuta la bătrîneţe - iată o idee cu adevărat originală: mai originală decît aceea de a-ţi prezenta însăilările de la 16 ani drept literatură. Îţi trebuie, probabil, o mare luciditate şi o mare forţă de caracter pentru a-ţi împinge prima scriere spre vîrsta de 60 de ani, după ce ai asistat o viaţă întreagă la debutul şi la afirmarea altora - cu mult mai tineri şi cu mult mai proşti decît tine. Cînd totuşi un asemenea debut întîrziat se produce, el scoate uneori scîntei.
Cel mai „scînteietor“ la care am asistat în ultimul timp a fost debutul Ninei Berberova. Prozatoarea rusofranceză născută la Sankt-Petersburg în 1901, exilată la 21 de ani, trăitoare apoi în Germania, Franţa şi Statele Unite, a izbucnit în literatura mondială cu forţa unui fenomen natural ţinut multă vreme sub obroc. Se întîmpla în anul 1969. Debutanta se apropia de şaptezeci. Pînă atunci, autoarea scrisese de-a lungul anilor, în ruseşte şi franţuzeşte, la întîmplare şi fără mare convingere, cîteva proze, ce trecuseră bineînţeles neobservate: pe cine să intereseze încă o exilată rusoaică între două vîrste, care publica într-o limbă exotică şi în reviste citite doar de emigranţi?
Şi deodată se petrece un lucru extraordinar. Ajunsă în Statele Unite, unde fugise de atmosfera pro-comunistă sufocantă a anilor ‘50 din capitala Franţei, Nina Berberova se decide să- şi povestească într-un fel de cartebilanţ viaţa eşuată, consemnînd scriptic o existenţă care nu dusese nicăieri. Într-adevăr, fugită din Uniunea Sovietică atunci cînd graniţele încă nu se închiseseră ermetic, parcurgînd diverse ţări europene, încercînd să-şi facă un nume, dar publicînd doar în bietele reviste ale emigraţiei ruse (ca şi Nabokov la început, scriitor născut pe aceeaşi stradă din Sankt-Petersburg cu Nina Berberova), ajunsă într-un tîrziu în Statele Unite, beneficiara unor modeste posturi de profesor de rusă la universităţi americane, eroina pune cap la cap suita nesfîrşită de dezastre reprezentată de viaţa ei. A luat astfel naştere volumul The Italics are Mine, amestec de notaţii filosofice, autobiografice şi literare.
Cartea cunoaşte însă un succes nemaiîntîlnit, şi o va face celebră de la o zi la alta pe obscura profesoară de rusă. Lumea s-a întrebat ce scrisese oare pînă atunci această ciudată bătrînică? Magnificele sale proze prime încep să fie traduse în engleză.
Nenorocirile nu vin niciodată singure, dar nici fericirile. S-a întîmplat ca unuia dintre cei mai inteligenţi editori francezi, Hubert Nyssen, să-i cadă în mînă scrierile Berberovei şi el să-i propună acesteia traducerea şi editarea în exclusivitate a întregii sale opere. Drumul spre celebritate i se deschide larg în faţă o dată cu prima ei carte publicată de Nyssen la Editura Actes Sud. Receptarea integrală a prozei bătrînei doamne a produs o impresie covîrşitoare - şi asta nu datorită biografiei neobişnuite a autoarei. Cititorul inteligent a fost frapat de substanţa acestei proze atemporale, poetică şi exactă, în acelaşi timp; romanele Ninei Berberova sunt concentrate sintetice de mare subtilitate, care transformă o întreagă naraţiune romanescă (uneori complicată şi întinsă) în cîteva zeci de pagini de proză aeriană, scrisă de un autor cu excepţional instinct muzical. Printr-un hazard fericit, „bătrînica debutantă“ a devenit peste noapte şi în ochii cititorilor ceea ce fusese de fapt tot timpul, adică o mare scriitoare.
Publicul românesc are şansa de a putea aprecia în cunoştinţă de cauză această ultimă apariţie prozastică de mare nivel a secolului XX. Editura Humanitas a jucat pentru noi rolul Editurii franceze Actes Sud, publicînd cele mai importante romane ale Ninei Berberova, în traduceri excepţionale. Sublinierea îmi aparţine, Acompaniatoarea, Cartea fericirii, Învierea lui Mozart, Astaşev la Paris şi alte capodopere stau acum la dispoziţia cititorilor din ţara noastră. Iar cînd s-a stins din viaţă la 92 de ani, marea scriitoare rusă a putut contempla, retrospectiv, o strălucită revanşă a bătrîneţii.