Plecarea dintre noi a doamnei Zoe Petre, istoric și clasicist de ținută, încă din anii lipsiți de speranță ai finalului de eră ceaușistă, militantă civică și politiciană de marcă a timpurilor schimbării de după căderea comunismului, prilejuiește o recapitulare semnificativă. Om de înaltă ținută morală și de mare bunătate sufletească, domnia sa a excelat, până la capăt, în păstrarea cumpenei între principalele laturi ale activității sale prodigioase, ceea ce în sine este o artă dificilă, de nu cumva chiar rarissimă, astăzi, în România. Pe de altă parte, a fost unul dintre oamenii care au știut să nu se îmbete cu apa rece a autoiluzionismului, rămânând mereu ea însăși, nepromițând lucruri nesustenabile și neîncercând vreodată să dea impresia unei ușurătăți prea sprințare a condițiilor de viață cu care eram siliți de împrejurări să ne confruntăm. Ca voce a dialogului politic nu s-a descalificat niciodată prin susținerea vreunei poziții îndoielnice sau de-a dreptul compromițătoare, ca militantă în cadrul societății civile nu și-a lăsat cauzele ori comilitonii baltă, ci, dimpotrivă, a stăruit în luările sale de atitudine cu deplină încredere în justificarea lor și a făcut ceea ce omenește era cu putință de făcut în împrejurările date. Opera ei istorică, însumând un număr de cărți memorabile, dar și asumarea unor poziții de decizie – șefia de catedră și apoi decanatul Facultății de Istorie a Universității bucureștene –, precum și deschiderea permanentă față de colegi și studenți, îi asigură, de asemenea, un loc luminos în deceniile de viață intelectuală din vremurile postcomuniste, care numai liniștite și stabile instituțional nu s-au vădit a fi. Datorită unei anumite discreții și a tonului măsurat în care își profesa ideile și își făcea cunoscute poziționările pe scena publică, doamna Zoe Petre a putut părea, într-o clipă efemeră ori într-alta, scăzută de caruselul politic ori de puținătatea oamenilor din ceea ce cu adevărat era. Și totuși. Acum, la bilanț, se vădește că, însumate, multiplele fațete ale activității sale prodigioase conturează efigia unei personalități de prim-rang a vremurilor pe care le traversăm.
Aparițiile publice ale doamnei Zoe Petre nu rămâneau neobservate. Înzestrată din naștere cu o anvergură fizică egalată doar de expresia distinsă și de vorbirea aleasă, universitara inspira o forță și o stabilitate benefice și liniștitoare între atâtea alte fulgurații nevrotice ori isteroide. Discursul său era modelat de o excelentă formație într-ale culturii greco-romane, dovedită în hermeneutica aplicată unei tragedii eline (Commentaire aux Sept contre Thèbes d’Eschyle, cu Liana Lupaș, București, 1981) și în cele trei sinteze despre Hellada – Civilizația greacă și originile democrației (1993), Societatea greacă arhaică și clasică (texte antice traduse și comentate) (1994), Cetatea greacă, între real și imaginar (2000), dar și în etica personală aplicată cotidian.
Cu volumul Les Belles Lettres (Paris, 1981), autoarea obținea Premiul „Timotei Cipariu” al Academiei Române în vremuri când o asemenea recunoaștere însemna să fii pe celălalt versant în raport cu Festivalul continuu și ubicuu al Cântării României. La apogeul carierei sale, volumul de eseuri Vârsta de bronz (2000), adunând parte din publicistica de actualitate, pregătea exercițiul de sinteză cu privire la transformă rile politice din România ultimelor decenii La Roumanie après 1989 (scrisă împreună cu Catherine Durandin, Paris, 2008). Cartea despre România postcomunistă stă, prin acuratețea viziunii puterea diagnosticului, alături de sinteza lui Tom Galagher, Furtul unei națiuni. România după comunism (2005), titluri de vârf pentru înțelegerea devenirii istorice a României tranziției.
Probabil cel mai bine cunoscut titlu al profesoarei, în afara cercurilor de specialiști și de studenți, a fost însă Practica Nemuririi. O lectură critică a izvoarelor grecești referitoare la geți (2004), unde lectura izvoarelor din vechime nu i-a prilejuit enunțuri de complezență, flatante pentru strămoșii românilor, ci analiza lucidă, deloc encomiastică, dar și fără exagerări diminuante, a fragmentelor edificatoare pentru tema asumată.
Cu toate că nu a fost niciodată o autoare de best seller-uri, Zoe Petre a scris cărți substanțiale, de o greutate științifică indiscutabilă, mânuind o limbă română și beneficiind de un stil pentru a cărui expresivitate fină, cu tăietură precisă, oamenii de litere ar putea-o aplauda. Lipsește însă pentru o astfel de recunoaștere, astăzi, un Tudor Vianu, care odinioară, vorbind despre arta prozatorilor români, includea printre ei și numele unor istorici reputați (Nicolae Bălcescu, B. P. Hasdeu).
Ca membră a corpului academic românesc, doamna Zoe Petre s-a remarcat, printre atâtea altele, și prin faptul că a știut să își apropie istorici care nu erau nicidecum pasionați, în primul rând, de obiectul ei de studiu. Dintre aceștia, poetul Marius Oprea s-a remarcat ca un istoric al crimelor stalinismului și al mecanismelor de putere din comunism, iar Florin Țurcanu ca monograf al lui Mircea Eliade. La rândul meu, deși absolvent al școlii clujene, cu interese științifice pentru istoria culturii medievale și timpuriu moderne, în pofida unor revederi sporadice (poate o dată la un deceniu), m-am păstrat până astăzi într-un devotament admirativ față de distinsa profesoară.
Scriind în 1995 prefața la una dintre cărțile cunoscutului istoric francez Paul Veyne, Zoe Petre nota: „De bună seamă, marea problemă a oricărei reflecții asupra adevărului nu este minciuna, adică falsul intenționat, deliberat și vicios, ci amestecul acela insidios pe care Veyne îl identifică cu practica istoriografilor din antichitate care acceptă existența lui Perseu, dar nu pe a Gorgonei. Pasul următor, prin care se șterge orice diferență între ficțiune și istorie, a fost făcut și el – de Gorgias, de pildă, care scria că despre zei nu putem ști nici dacă știm ori nu știm ceva. Dar numai despre zei”. Cutez să văd în aceste rânduri o reflectare – sau poate un simplu ecou – al unui program pe care, în anii 1990, în atâtea afirmări militante ale dorinței de schimbare a destinului românesc, doamna Zoe Petre l-a pus în mișcare, angajânduse în slujba lui cu toată tăria. Întreaga ei dinamică, împreună cu opoziția stradală (și apoi cu cea parlamentară) la regimul perestroikăi post festum al președintelui Ion Iliescu, a avut, aș crede, la bază, dorința de a denunța amestecul insidios de adevăr și minciună, precum și ștergerea totală a diferențelor dintre ficțiune și realitate. Nu era genul de bătălie care să se termine la un moment dat, amenințări de acest fel cunoscând infinite metamorfoze și o mulțime de ocazii pentru a se evidenția, de la o clipă istorică la alta. Cu siguranță însă că Zoe Petre a fost una dintre campioanele neabătute ale acestui angajament de partea adevărului și a restaurării dreptului românilor la o istorie și o devenire netrucată.