(fragment)
Parohul Boschetty Andor împlinise şaptezeci şi opt de ani. Nu mai simţea căldura. În zilele de arşiţă umbla înfofolit în haine. Se oprea în faţa cofetăriilor din Piaţa Centrală. Începuse să uite. Dacă se întorcea brusc înspre o terasă cu mese, unde doamnele înconjurate de ofiţeri amabili mâncau îngheţata lui Leopold Biner, se întreba: „Ce caut aici?” Îi curgeau lacrimile pe obrajii roşii. Avea nasul ca jgheaburile seci. Râdea din senin. Îşi amintea de excursiile din munţi. De golurile alpine cu pajiştile de ienupăr şi de crucea neagră din fier. Sub pâlcul de molizi era fântâna. Negurile alb lăptoase de pe creste erau măturate de vânt.
Când a venit în parohie era o zi de iarnă. Ianuarie. Trenul a oprit în gara mică din Herina. Se vedeau doar nămeţii. Îmbrăţisări. Pupături. Cetăţenii ce se întorceau din Repenye, din Rika sau din Debrecen erau aşteptaţi de neamuri.
Boschetty Andor era singur. „Vrei în Lipce sau în Herina”, l-a întrebat episcopul. „Herina”, a zis Boschetty.
Prima noapte a stat pe întuneric. La hotelul „Kiss Pipa”. În balconul îngheţat. Proprietăreasa a adus mâncările gustoase ale cofetăreselor Dimka şi Donika. Prăjituri cu mac. Nuci colorate umplute cu cremă. Negrese dolofane mustind în ciocolată. Trunchiuri de pom înflorit cu rămurele de marţipan. Siropuri cu apă. În pahare pluteau petale de violete. Prin curţi prinseră a guiţa „supraponderalii”. Din cocinele unde trăiau înghesuiţi. Sute de orătănii înaripate ţipau. Fiecare pe limba ei, zburătăcind prin ogrăzi. Concertul de început de zi din Herina. Dimineaţă. Parohului Boschetty Andor i s-a făcut rău.
Piaţa Centrală a Herinei aparţine maeştrilor cofetari: Leopold Biner, Emil Lacsi, Szilard Alfons şi Bercu Bernard. Firmele erau montate în rame mari din fier forjat. Cu ornamente. Literele de-o şchioapă care formau numele maeştrilor: Biner, Lacsi, Alfons şi Bernard. Patru cofetării de lux. Cunoscute până la Dresda, Budapesta şi Leipzig. Firmele se odihneau pe acoperişurile clădirilor. Cei patru aveau locuinţele la ultimele etaje. Atelierele de patiserie aveau vitrine. Sălile cofetăriilor erau luminate dinspre fântâna Pieţei Centrale.
Fiecare maestru cofetar închiria trei dintre odăi ofiţerilor tineri ce-şi făceau serviciul în marea cazarmă de la capătul de nord al Herinei. Munţii aveau formă de potcoavă. Herina semăna cu piciorul unui cal bine potcovit. Prin mijlocul oraşului curgea râul Udvany. Înspre Lipce. Şi mai departe. Către Tisa.
În atelierele cofetarilor, lumina zilei era stăpână. „Lumina aceasta e senină sau înnorată”, zicea Leopold Biner. „Doar ea e de trebuinţă pentru reţetele de prăjituri din oraş”, continua acesta. Erau obligatorii ferestrele laterale care semănau cu marile vitrine ce dădeau în Piaţa Centrală. Perdelele estompau lumina puternică. Doar când era nevoie. Două geamuri de aerisire erau fixate în tavanul construcţiilor.
Prin Piaţa Centrală trecea tramvaiul cu cai. „Doar Berlinul, Hamburgul şi Herina au aşa ceva”, zicea maestrul cofetar Szilard Alfons. Tramvaiul făcea zgomot de roţi amestecat cu zgomot de copite ce lovesc piatra cubică. Se cutremurau atelierele de patiserie. Din oră-n oră. Între opt dimineaţa şi nouă seara. Orice locuitor al Herinei putea cere, printr-un semn al mâinii drepte oprirea tramvaiului. La coborâre era şi mai simplu.
„Ba, parcă şi Hanovra are un astfel de tramvai, Alfons”, completa maestrul cofetar Bercu Bernard.
„Hanovra, Bernard, nu are alee de promenadă, nu are străzile Liszt şi Strauss unde linia de tramvai se intersectează cu linia ferată, Herina are”, se răstea Leopold Biner la Bercu Bernard.
*
Din jurnalul parohului Boschetty Andor
Impresiile mele despre ce s-a întîmplat atunci sunt trecute în aceste hârtii. Le-am scris ca să rămână mărturie. Lupte puternice între tabere au fost. În Herina s-au petrecut nedreptăţi pe care orice război le provoacă. De câte ori au venit duşmanii i-am întâmpinat cu sfintele însemne ale păcii: crucea şi drapelul alb. De fiecare dată am fost însoţit de domnul notar Kovacs Ferencz şi alţi cincisprezece credincioşi. Veneticilor le spuneam oaspeţi neinvitaţi şi temuţi. Erau înalţi şi vânjoşi. Purtau căciuli din piele de oaie şi mantale întinse din dimie care acopereau caii. Aveau pistoale cu butoiaş, săbii late şi încovoiate şi hangere. Caii aveau statură mijlocie, slabi dar rapizi şi puternici. Au descălecat la intrarea în Herina. Ne-au anunţat că e război. Au rupt gardurile şi au invadat grădinile. Aveau bucătărie de campanie, care de transport alimente. Se instalau la băile lui Lajos. În amurguri serveau cina la parohie. Friptură de pasăre cu legume. Numai ofiţerii. Se lăudau cu grandoarea armatei lor. „Milioane de lupători sunt, domnule Boschetty”, îmi ziceau. „Milioane de luptători foarte disciplinaţi şi cu spirit de sacrificiu”, îmi ziceau.
„Milioane de luptători care nu vor fi împiedicaţi să-şi ducă la capăt ţelul, cântând”, îmi ziceau.
„Domnule Boschetty, nu vom face rău cetăţenilor, căutăm doar luptători, dumneata eşti un simplu paroh, aşa că eşti scăpat”, îmi ziceau.
„Nu sunteţi neîndurători, fiindcă sunteţi creştini”, le-am spus.
Mi-au arătat decoraţiile de argint pe care se afla chipul lui Cristos.
Am avut o mică neînţelegere legată de fusul orar din Herina. Lucrurile s-au liniştit şi neînţelegerea a fost acceptată.
Luptătorii aceia n-au câştigat prin vitejie nimic. Strigau: „Ura!”, „Ura!”, „Ura!” Se ridicau în picioare. Zăngăneau săbiile. Pe străzile lăturalnice din jurul parohiei, luptătorii aceia furau, jefuiau, hărţuiau femeile Herinei. Luptătorii aceia au spart mobilierul din saloanele spitalului. Au împrăştiat paie pe podele. Au dormit acolo lăsând în urmă mizerie şi gunoaie. Au fost necruţători cu evreii. Le-au luat banii, vitele, caii, cizmele din picioare şi hainele cu care erau îmbrăcaţi. Luptătorii aceia au trecut zilnic prin case şi au luat de pe sobe mâncarea. Evreii din Herina au flămânzit împreună cu copiii lor.
Luptătorii aceia au îngropat două fete evreice care au căzut victime brutalităţii sălbatice. Atunci am anunţat ofiţerii că Herina e oraş deschis şi liber de război.
*
Aşezările: Lipce, Stanislau, Turnapol, Raab, Lemberg, Erlauer, Wartzen sau Grossvardein aveau bresle: blănari, ţesători de postav, cizmari, dulgheri, fierari, sticlari, mănuşari, bărbieri, rotari, aurari, şelari şi pâslari, olari, brutari, făuritori de cuie, tâmplari şi sticlari. Tot ce era de trebuinţă pentru cetăţeni ţinea de bresle. În Herina breasla cofetarilor era unică şi respectată. Cetăţenii aşezărilor: Lipce, Stanislau, Turnapol, Raab, Lemberg, Erlauer, Wartzen, Grossvardein ştiau că profesioniştii mâncărilor gustoase se află în Herina.
Totul a început în anul când Donika Akos şi Dimka Brencis s-au apucat să prepare şi să vândă zaharică roşie, albă sau galbenă. Muierile din Herina băteau târgurile. Foloseau coji de lămâie, zahăr în măruntu-i praf.
Li s-a spus: „cofetăresele ambulante cu preţuri foarte mici”. Donika şi Dimka din Herina legau zahărul cu zeamă de fructe şi cu seminţe, frecau amestecul până ieşea pasta de înveliş de bomboane fondante. Botezaseră amestecul acela: şerbet şi-l dregeau cu alte zemuri din petale de trandafir sau violete de munte, strivite. Învăţaseră să facă zaharica în formă de trabuc. Zahăr închegat şi colorat. Pe unde treceau, prin târgurile din Lipce, Turnapol, Lemberg ori Grossvardein: „ploua cu gomboţi de prune”. Donika Akos şi Dimka Brencis au pus ban pe ban. După zece ani de umblet au deschis prima cofetărie din Herina. O odaie mare cât o sală de bal din Debrecen. În mijlocul ei o masă plină de zaharică şi gomboţuri, castane fierte-n zahăr, acadele, caramele şi şerbeturi. Era ticsită încăperea de cucoanele oraşului. Prin colţuri erau mescioare unde se serveau cafele, limonadă şi oranjadă.
La Donika Akos şi Dimka Brencis erau: bogăţie de fructe topite-n darnice dulceţuri, şerbeturi de trandafiri şi şocolate aromate.
Au apărut ucenicii cofetari. Lucrătorii de la cofetăria: „Dimka şi Donika”. De-abia după zece ani breasla cofetarilor şi-a votat statutul şi regulamentul de funcţionare.
Ucenicii petreceau 8 săptămâni de probă în atelierele cofetarilor şi plăteau materialele cu care munceau, pe care le foloseau. Dacă doreau să continue scoteau banii pentru maeştrii cofetari vreme de patru ani de zile. Plătitorii învăţăcei se numeau calfe. Când primeau vesta şi geanta de calfă era semn că pot lucra în ateliere pentru o soldă lunară.
În Herina naşterea legitimă a unui cofetar era prilej de sărbătoare. Nicio calfă nu putea deveni maestru până nu se sărbătorea. De câte ori greşeau reţeta calfele plăteau amenzi depozitate în lada de valori a breslei.
