Se împlinesc la 16 martie 2017 șaizezi de ani de la trecerea în veșnicie a celui mai mare sculptor român, Constantin Brâncuși, a artistului nemuritor care a realizat în 1938, pentru a comemora jerfa de sânge a celor peste 400 000 de militari români morți în Marele Război pentru întregirea Neamului: Calea Eroilor de la Târgu-Jiu. Acest complex arhitectonic este unic în lume. Grupurile statuare din complex: Poartă sărutului și Masa tăcerii , respectiv monumentul nepereche – Coloană fără sfârșit, sunt semne ale recunoștinței fără margini ale artistului și ale țării întregi pentru cei morți pe toate câmpurile de bătălie.
În eseul de față ne propunem să prezentăm această capodoperă în viziunea unui mare poet avangardist polonez, de prietenia căruia m-am bucurat în tinerețea mea: Julian Przybos. Ani la rând mi-am exprimat recunoștința pe care i-o port prin includerea poemelor sale – pe care le-am îmbrăcat în straie românești – în mai toate antologiile mele de lirică poloneză, publicate din 1980 până azi.
Autorul florilegiului Plan vertical, fost ambasador al Poloniei în Elveția în anii ‘50, vicepreședinte al Uniunii Literaților Polonezi, a vizitat pentru prima dată România în 1965, la invitația Uniunii Scriitorilor, de fapt în cadrul schimburilor anuale de scriitori dintre cele două țări. A venit atunci în țara noastră împreună cu o mare prietenă a poporului român, Kazimiera Illakowiczówna, fostă secretară personală a Mareșalului Józef Pilsudski; ea cunoștea România și poporul român ca nimeni altcineva dintre scriitorii polonezi și de pretutindeni. Doamna Illa – cum era mângâiată în Polonia – ținuse în 1938 un ciclu de conferințe despre Polonia – ca scriitoare și înalt funcționar în Ministerul Afacerilor Externe –, străbătând România de la Cernăuți până la Timișoara, Galați și Iași, impresiile culese dovedind o mare afecțiune față de poporul român. Aceasta a făcut-o ca în septembrie 1939, când s-a refugiat în România împreună cu cei 100.000 de emigranți polonezi, să aleagă Clujul ca loc de găzduire. Aici va preda tinerilor români limba engleză și rusă, printre alții și lui Dorli Blaga, pentru că era o neîntrecută poliglotă. S-a întors în Polonia, la Poznan, în 1948, devenind una dintre cele mai avizate traducătoare și propagatoare ale poeziei românești timp de trei decenii, până în anii ‘80, tălmăcind din Eminescu, Arghezi, Blaga, Stănescu, Marin Sorescu etc. cât și din lirica populară românească. De reținut că la întoarcerea din România a publicat în ziarul „Przeglad Powszechny” Ruga lui Eminescu, în momentul în care „universitarul” Vitner avea cuvinte dintre cele mai injurioase la adresa poetului național. Românilor le-au trebuit câteva decenii să pună în circuitul de valori acest poem creștin pe care Papa Wojtyla, conațioanalul Doamnei Illa, să îl recite în anii ‘80 ai secolului trecut în limba română în Piața Sfântul Petru de la Roma.
Gazdele române le-au propus confraților polonezi să viziteze Nordul Moldovei. Illakowiczówna a acceptat cu plăcere. Przybos a dorit să meargă neapărat la Târgu-Jiu, să vadă complexul arhitectonic brâncușian, cât și monumentul dobrogean de la Adam Clisi. N-ar fi cazul să amintesc că până atunci Brâncuși fusese trecut la index în România, iar Coloana infinitului cu greu a scăpat de furia demolatoare a unui activist ce provenea din breasla tractoriștilor și care își propusese ca să o dărâme cu orice preț.
Întors în țară, Julian Przybos a scris și a publicat poeme închinate lui Ovidiu cît și în amintirea bătăliilor dintre daci și romani pe teritoriul românesc, cu titlul Pobojowisko (După luptă).
Mai important pentru arta și cultura românească rămâne eseul publicat în revista nou apărută în 1965 a profesorului Zygmunt Jakubowski – „Poezja”, și în care a fost inserat în numărul din iunie 1966 eseul la care ne vom referi. Îmi amintesc încă ce bucuros am fost că am reușit să îl cumpăr la încheierea masteratului, fiind ultima publicație pe care o aduceam în valiză în țară.
Julian Przybos s-a stins din viață în octombrie 1971, în ochii tuturor celor care îi îndrăgiseră opera de pe toate meridianele, în rândul cărora mă aflam, în timpul celui de al II-lea Congres Internațional al Traducătorilor de limbă polonă de la Varșovia.
Eseul autorului Plan vertical consacrat lui Brâncuși, ca și versurile sale despre Adam Clisi sau despre Ovidiu sunt sincere mărturii ale stimei pe care o nutrea creatorul polonez față de cultura română, ca și față de istoria poporului român. Deseori m-am gândit că niciun exeget n-a pus atât suflet și afecțiune precum autorul Ritmurilor inimii în descrierea complexului de la Târgu-Jiu. De aceea, deseori, întâlnirile mele cu Przybos se transformau și în tăcere. Amândoi știam de ce. Acest țăran din Gwoznica, ajuns literat și ambasador, emana din el o sensibilitate care îl înălța deasupra breslei destul de gureșă și contradictorie după „dezghețul” din 1956. Eram totdeauna fericit când îl întâlneam, știind cât de bine a reușit să înțeleagă sufletul românesc, România ca țară, pe oamenii și creatorii ei. Îl admiram și pentru că n-a pregetat să dea expresie sentimentelor și trăirilor sale cu atâta căldură. Știa că l-am înțeles ca scriitor și i-am simțit și „slăbiciunele” lui față de arta românească. A fost printre puținii polonezi, din acei ani, care au pus în slovele sale atâta trăire și afecțiune.
Autorul volumelor de poezii: Loc pe Pâmânt, Plan vertical, Cât mai puține vorbe, Instrument din lumină, Versuri și icoane etc., cel care s-a impus cu analize pertinente și ca un eseist de mare profunzime în volumele: Sensul poetic, Linie și grai, Citindu-l pe Mickiewicz etc. s-a transformat la Târgu-Jiu într-un reporter frenetic în prezentarea obiectivelor artistice. Pentru el, urbea gorjeană a devenit capitala artei românești. La fața locului, Przybos constată, plin de uimire, că artisul român, școlit, de asemenea, și în Franța, trecând prin atelierul lui Rodin, s-a luat la întrecere cu infinitul orizontalelor și al verticalelor.
Referindu-se la forma și dimensiunile columnei, literatul polonez remarcă faptul că Brâncuși – care avea în sânge arta populară românească –, a spațiat-o precum țăranul român infinitul.
Dar să îl las totuși pe poetul polonez să vorbească.
„Nu mi-ar fi călcat picioarele prin Târgu-Jiu, dacă n-aș fi auzit că, în acest orășel necunoscut, a trăit Constantin Brâncuși. De la București până la urbea subcarpatică din apropierea Transilvaniei se face cu automobilul exact șase ore. Pe măsură ce înaintăm spre vest, se remarcă trecerea de la peisajul caracteristic câmpiei spre cel colinar și care îmbracă orizontul numai cu verdeață; drumul devine tot mai pieptiș și plin de curbe. Remarc, pretutindeni pe coaste – printre zariști – livezi întinse, culese deja de roade, pământul cafeniu, arat pentru însămânțările de toamnă. Câmpia românească, destul de întinsă, pare mai monotonă decât a noastră, poloneză; aici suprafețele sunt mult mai mari, și nu sunt înghițite de numeroasele petece de pământ individuale, care se încrucișează ca niște pătrate pe o tablă de șah. Las în urmă tot felul de case arătoase, asemănătoare ca stil între ele. Modelele lor inițiale le-am văzut la București, în vastul Muzeu al Satului. Mai fiecare casă are un cerdac sau un pridvor susținut de stâlpi uniți prin bolți pe columnele cărora sunt încrustate cu dalta forme adânci. Acest sistem a fost preluat de la casele zidite, dar stâlpii nu și-au pierdut de data aceasta înfățișarea unei coloane vertebrale, ei fiind făcuți din fragmente romboidale parcă.
Obosit de drum, cu capul abia ținându-l pe umeri, mă aflu într-o piață pustie din fața orașului Târgu-Jiu și remarc minunea spre care m-am grăbit atâta, că n-am avut răgaz să mă opresc pe drum: da, văd Coloana infinită a lui Brâncuși.
Sunt uimit de o sculptură ce țâșnește din pământ într-un spațiu deschis fără a fi înconjurat de un spațiu arhitectural. Oare ce formă se poate raporta la lățimea, înălțimea și adâncimea cerului? Ce monument poate rivaliza cu suprafața infinită – cu arborii și cu aceste atingeri ale depărtării care sculptează spațiul, transformând neantul în vizualitate întruchipată? Obeliscurile, columnele care se înalță de unele singure, ca și turnurile au fost introduse în arhitectură, și așezate în așa fel încât dimensiunile lor și ritmul în care ființează să sublinieze, să scoată în relief spațiul construit. În spațiul fără de clădiri – sculptura nu are o expresie plastică mai mare decât o piatră scoasă în relief.
Colosala statuie a libertății, întâlnită înainte de a intra în New-York, ne rămâne în minte, deoarece este amplasată pe fundalul zgârie-norilor. Fără acest cadru, n-ar însemna mai mult decât o stâncă periculoasă ce se înalță direct din mare. La fel și pentru sculpturile din grădini, aleele parcurilor au fost abordate drept un fundal arhitectural, ele relevând, ar trebui să spun reliefând, direcția aleilor, indicând dimensiunile locurilor neocupate de verdeață. Dar să întâlnești o coloană într-un pustiu? Chiar și cea mai înaltă coloană nu pune în valoare spațiul de așa manieră, ca să îi simți conținutul plastic al acestuia în toată măreția lui.
Brâncuși a înfăptuit ceea ce păruse mai înainte imposibil. Coloana realizată de el, așezată într-un loc pustiu, pe un teren neconstruit, n-a fost înghițită de spațiile orizontului și de către adâncimea de necuprins a cerului. Brâncuși s-a luat la întrecere cu infinitul orizontalelor și al verticalelor stăpânindu-l, i-a dat acestuia o formă sculpturală, a dat omului ceva care nu putea altfel ajunge la simțurile sale.
Când vrem să-l reținem, infinitul ne depășește și nu își găsește loc în nici un simțământ sau vreo imaginație de-a noastră. Așa se creează nesfârșitul.
Stând în fața acestei coloane, și apoi mergând spre ea, am încercat presentimentul că aș zbura într-un avion descoperit. Ești pus la încercarea de a prefigura infinitul. Simțământul trece în presimțământ. În fața acestei sculpturi ai simțământul că ai străpunge spațiul ca să iei în stăpânire infinitul.
– Cum a putut realiza aceasta sculptorul român? – aceasta a fost întrebarea pe care mi-am pus-o. Se dovedește că în artă lucurile sunt extrem de simple. Coloana lui Brâncuși are o înălțime de 29,33 m și cu siguranță toate dimensiunile ei artistul le-a probat, le-a verificat cu mare precizie în locul acesta pustiu, și totuși într-un spațiu delimitat. Coloana se compune din figuri romboidale de dimensiuni egale (45 cm la bază, 90,5 cm în partea cea mai groasă a coloanei și 45 de cm în partea de sus). Când ne apropiem de ea, coloana se subțiază parcă în sus, fragmentele ei se condensează într-o masă fără sfârșit. Atunci când ne uităm din depărtare la ea, de acolo de unde o putem vedea, dacă nu remarcăm ultimul fragment din partea de sus neterminată, ochiului nostru – care s-a ridicat din treaptă în treaptă până în vârf – i se impune continuitatea. Coloana așadar nu se termină. Obeliscul – indică înălțimea – acul străpunge cerul. Coloana lui Brâncuși nivelează întruna spațiul în sus, merge din treaptă în treaptă și – cum să zic – spațiază infinitul.
Simțământul acesta de a străpunge adâncimea cerului nu-ți mai produce amețeala pe care ți-o dă impresia pierderii în infinit. Coloana a devenit astfel o sculpură care, ca orice operă de artă de acest gen, dispune de un perimetru și de un volum. Masa romboidală ce se susține reciproc și care tinde spre infinit pe linia verticalității dă vederii și simțului motric mușchiular impresia captării și a perimetrului orizontal. Spațiul gol încetează de a mai fi un vid. Înălțimea coloanei, ca și volumele fragmentelor romboidale, se înalță în sus – fiind suficient de mari ca întreaga lor vecinătate – să se poată transforma dintr-un gol, datorită simțului nostru plastic, într-un spațiu sculptat.
Operă genială – așadar simplă. Ideea s-a născut în capul acestui român – așa cum subliniază etnografii – din contemplarea acelor stâlpi sculptați, care susțin pridvoarele caselor de lemn oltenești. Copil de țărani, Brâncuși din copilărie se încânta privind aceste coloane. «La beauté c’est l’égalité absolute» – a spus-o și a dovedit-o artistul acesta prin opera sa”.
Nu cunosc exeget de pe alte meleaguri care să fi făcut o asemenea descriere o asemenea prezentare entuziasmantă. Aceasta ar trebui pusă în ramă în școlile din oraș, iar autoritățile să se plece în fața ei când vin dimineața la slujbă. Țara întreagă ar trebui să se închine la ea pentru a cinsti astfel mertiriul Eroilor Români morți în Primul și Al Doilea Război Mondial.
Mai departe Przybos exprimă uimirea că, intrând pe Poarta sărutului, a încercat simțământul atât de rar – al trăirii plastice:
„Tot la Târgu-Jiu întâlnim și un alt spațiu caruia i-a dat viață Brâncuși. E Poarta sărutului, care se află amplastă pe aleea de la intrarea din parcul orașului și a cărei lungime dă ochiului și pasului ce se apropie de ea un ritm ce se răsfrânge pe cele trei stânci sculptate. Această poartă din piatră poroasă, extrasă din carierele aflate în împrejurimi, nu-i prea înaltă (5,30 m) dar – din vecinătatea pomilor văzută – îți face impresia unei sculpturi monumentale. Grosimea stâlpilor nu-i neînsemnată. Este de 1,70 m, dar cele patru basoreliefuri – sărutul de pe fiecare stâlp – îndulcește, micșorează prin elipsele lor – masivitatea acelor paralelipipede groase. Bolta porții are un ornament liniar delicat: este o continuitate de arcuri mici, iar mai sus, pe trei linii orizontale, întâlnim continuarea unor forme ovale identice de parcă ar fi conturul feței și al umerilor. Aceste linii subțiri, încrustate pe bolta groasă a porții șochează, stârnindu-ți mirarea. Obișnuit cu arcurile tradiționale și cu porțile triumfale, ochiul ar aștepta să vadă sculpturi care să iasă în relief. Din contră, aici se întâlnește o țesătură delicată de linii.... Sensibilitatea din noi este șocată, bolta groasă nu apasă; ea este suspendată parcă în aer, diminuând din greutatea blocurilor din piatră, tocmai prin încrustarea suprafețelor cu liniile de care aminteam. Intrând pe poartă, încerci simțământul atât de rar – al trăirii plastice; simultan te înconvoaie greutatea masei de piatră și lipsa ei, iar ramurile plăpânde ale copacilor parcă ar deschide poarta cu mișcarea lor. Impresia despovărării și a libertății produsă de formele ovale ale basoreliefurilor de pe stâlpi, cât și desenul de pe bolta porții sunt amplificate de porozitatea pietrii.
Și ca o încoronare a acestor trăiri, uitându-mă de alături în sus, am văzut printr-o crăpătură de pe bolta porții un firicel verde – vântul îl sădise în piatră. Se îndoia la fiecare adiere, ca o prelungire a liniilor desenate, de data aceasta de natură. (Unii folcloriști români văd în desenul respectiv simbolul dansului popular «hora». Aceasta mi se pare o exagerare generată de patriotismul local)”. Și mai departe poetul varșovian relevă:
„Aleea mă duce în continuare către Masa tăcerii, înconjurată de douăsprezece sculpturi statice (de dimensiunile stâlpilor ce măsoară aleea, dar rotunde). Masa – două blocuri de piatră cilindrice – unul peste altul; blocul de deasupra cu un diametru de 2,14 m și cu o grosime de 43 cm – totul așezat pe o moviliță, așa că se poate vedea de la Poarta sărutului. Aleea se termină cu această Masă a tăcerii, căci mai departe se înalță arborii de pe malul înalt al unui râu de munte cu șuvoaie repezi.
Am mers pe această alee de unul singur și numai spațiul închis de sculptura amintită îmi săruta fruntea, încercând trăiri spirituale rar întâlnite. Respirația copacilor, care își șopteau pe înserate ceva în liniște, mi-a răpit oboseala călătoriei. Demnitatea și puterea majestuoasă a sculpturilor ce stăpâneau împrejurimile, îmi promiteau ceva la orizont, îmi promiteau... Ținutu-și-au oare promisiunea? Simțeam că ajung undeva, unde însă? Că mă regăsesc, că ating o slovă interioară, acea trăire adâncă pe care o simți când scrii ultima frază dintr-o epopee. Dar o astfel de frază n-am scris-o niciodată și nici n-am s-o scriu: aceasta fiind tăcerea.
Dacă aș fi văzut mai devreme aleea cu Masa tăcerii aș fi rămas în acest orășel de provincie tot timpul cât am stat în România. Opera lui Brâncuși a înălțat urbea Târgu-Jiu; a ridicat acest târg de provincie la rangul de capitală a artei românești.
Plecând, m-am uitat îndelung înapoi până a dispărut, la o cotitură, Coloana infinitului. O păstrez în ochi pentru totdeauna, trăiește ca un arbore străbun, un arbore fără de moarte în forma tuturor stâlpilor sculptați ai caselor țărănești de la pridvoarele ce se înalță către cer și care întruchipează verticalitatea absolută a peisajului subcarpatic al României.”
Pentru aceste rânduri, Julian Przybos mi-a rămas prieten până în momentul în care s-a prăbușit de la tribuna celui de al II-lea Congres Internațional al Traducătorilor de limbă polonă de pretutindeni, în octombrie 1971.
Un alt prieten polonez, sculptorul, pictorul, graficianul, profesorul de la Universitatea de arte din Cracovia, poetul Czeslaw Dzwigaj, pe care l-am prezentat nu de mult în paginile României literare, a scris poemul de mai jos:

Constantin Brâncuși

muzica ai sculptat-o
dându-i o formă
pământeană
fraza ai formatat-o
armonia ai mulat-o
sunet să iasă
ai transcris totul în bronz
cu ecoul ai forjat în piatră
lemnul l-ai cioplit
patinei i-ai dat eleganță
rămâne doar ca sufletul să-l arzi
în sinteza formei întruchipat
în ansamblul esteticii frumosului
ai cântat pe-ale adevărului
acorduri
despre dorul formei perfecte
ce-nvinge abisul zărilor
sunetul să-l materializezi
în a ta confesiune
dar într-alt doar mediu
ai crezut într-a verticalismului
victorie
la ideea simbolică ajuns-ai
pentru a cădea în nemurire

B
R
Â
N
C
U
Ș
I

În afara lui Przybos și Dzwigaj, apropo de cultul lui Brâncuși în Polonia, amintesc că în orașul de la Baltica, la Szczecin, de numele căruia se leagă evenimentele și manifestarea Solidarității din anii ‘80, aici funcționează Liceul de Arte plastice „Constantin Brâncuși”, singurul din lume care poartă numele sculptorului român. S-a petrecut acesta în anii ‘70 ai secolului trecut, înregistrând momente memorabile în realizarea proiectului respectiv. Dureros e că nu mai știe nimeni nimic de acest lucru, nici măcar Institutul Cultural sau Ambasada României la Varșovia, care ar trebui să îi cultive pe elevii și pe profesorii de acolo, să îi păstorească cum se cuvine, deoarece ei sunt adevărații ambasadori ai culturii românești . M-am zbătul mult pentru a se ajunge la finalizarea acestui gând, și-am izbutit. În 2016 am încercat cu prilejul evenimentelor consacrate lui Brâncuși să înfrățesc Liceul „Constantin Brâncuși” din Szczecin cu Liceul de Arte din Târgu-Jiu. N-am reușit. Trist dar adevărat. Voi reveni cu speranța că voi izbândi.