Intr-o perioadă extrem de grea pentru imaginea lui Brâncuşi în România, dar şi pentru siguranţa şi pentru acurateţea operei, dificultate generată atît de intervenţia nesăbuită asupra Coloanei... de la Târgu Jiu, cît şi de acţiunea, absolut incredibilă într-o ţară civilizată, de falsificare incontinentă a formelor sale şi de promovare a acestor falsuri pe piaţa noastră de artă, fenomen întreţinut de complicităţi instituţionale halucinante, destinul în lume al marelui nostru sculptor îşi urmează traseul său legitim.

Monica Joiţa urmăreşte, în textul alăturat, intrarea lui Brâncuşi în sec. XXI, prezenţa sa în universalitate şi unghiurile de receptare ale operei sale cu totul ieşite din comun, care îşi diversifică sensurile şi se îmbogăţeşte pe măsură ce apar date noi din arhiva brâncuşiană, pusă recent la dispoziţia cercetătorilor.



Pavel ŞuŞară





O simplă consultare - reală sau virtuală - a librăriilor şi galeriilor de artă din întreaga lume ne produce un dublu efect: de perplexitate şi, deopotrivă, de "gust amar" în faţa neputinţei de a fi permanent la curent (pentru a nu pomeni de achiziţionare) cu tot ce se scrie, se comentează, se expune în jurul personalităţii sculptorului român Constantin Brâncuşi.

Graţie tehnicii informatice, putem consulta totuşi pe Internet fie site-uri precum www.brancusi.ro şi www.brancusi.com, fie pagini dedicate biografiei şi operei brâncuşiene din cadrul enciclopediilor, dicţionarelor, muzeelor şi galeriilor electronice, precum www.artcyclopedia.com/artists, www.show.ro, http://fly.to//column.

În 2004, când s-a împlinit un veac de la sosirea lui Brâncuşi la Paris, marcând cu personalitatea sa umană şi artistică evoluţia artei moderne, muzeele Tate şi Guggenheim au organizat, la Londra şi New York, o retrospectivă cu titlul The Essence of Things. Iar recent, pe 19 februarie, a avut loc la Muzeul Guggenheim din Veneţia vernisajul primei expoziţii brâncuşiene în Italia, dedicată operei sale fotografice şi intitulată L'opera al bianco. Acest eveniment artistic de excepţie, avându-le curatoare pe devotata Marielle Tabart de la Centrul Pompidou şi pe Paola Mola, cea mai valoroasă specialistă în Brâncuşi din Italia, va continua până pe 22 mai 2005. În jurul mostrei brâncuşiene de la Guggenheim, Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia şi-a propus să organizeze o masă rotundă dedicată personalităţii şi posterităţii operei sculptorului român.

Menţionăm apoi că, numai după 2000, în întreaga lume au apărut zeci de lucrări şi studii dedicate lui Constantin Brâncuşi. Amintim aici câteva: James Pearson, Constantin Brancusi: Sculpting within the Essence of Things (2000), Bernard Edelman, L'adieu aux arts. 1926: L'affaire Brancusi (2001), Pierre Cabanne, Constantin Brancusi (2002), Wayne Kenneth, Modigliani & gli artisti di Montparnasse. Brancusi, De Chirico, Léger, Picasso (2002), Radu Varia, Brancusi (2003) etc.

Două trăsături fundamentale par a se desprinde din exegeza brâncuşiană de la începutul veacului XXI: pe de o parte, o adevărată revelaţie faţă de redescoperirea unei personalităţi artistice depline cum a fost cea a lui Brâncuşi (sunt de semnalat, de pildă, preocupările pentru "aforismele" sau pentru arta fotografică a sculptorului român), iar, pe de altă parte, insistenţa de a sublinia modelul pe care viziunea brîncuşiană îl poate oferi postmodernităţii, în special în ceea ce priveşte integrarea profundă, creatoare a tradiţiilor (ontologice, culturale, folclorice).

Pentru exemplificarea acestora, semnalăm în continuare şapte recente repere ale exegezei brâncuşiene, care reconfirmă, cu asupra de măsură, posteritatea vie, în continuă efervescenţă reinterpretativă şi reevaluatoare, a personalităţii şi operei sculptorului român în secolul XXI.



Brâncuşi inedit. Însemnări şi corespondenţă românească

Ediţie de Doina Lemny şi Cristian-Robert Velescu

Editura Humanitas, Bucureşti, 2004



Volumul apărut la Editura Humanitas mi se pare a fi unul dintre evenimentele vieţii culturale româneşti din 2004, trecând din păcate aproape neobservat şi nefiind inclus în topurile evenimentelor editoriale ale anului trecut.

În anii cincizeci, Brâncuşi îi desemna ca legatari universali pe tinerii artişti Natalia Dumitresco şi Alexandre Istrati, veniţi în 1947 cu o bursă la Paris. Prin decesul Nataliei Dumitresco în iulie 1997, nepotul acesteia, Theodor Nicol, devine succesor legal şi decide să cedeze, printr-un act de daţiune (fr. "dation", donaţie făcută către stat de moştenitorii unui artist sau de colecţionari particulari în schimbul scutirii acestora de taxele fiscale corespunzătoare bunurilor stipulate în actul de donaţie) în favoarea Muzeului Naţional de Artă din Paris, arhiva aflată până atunci în păstrarea celor doi moştenitori menţionaţi.

Dacă, în mod firesc, operele brâncuşiene aflate în atelier au fost înregistrate şi cotate cu prioritate din necesitatea de a fie expuse, arhivei, bibliotecii şi discotecii nu li s-a acordat atenţie decât treizeci de ani mai târziu. Astfel că, de-abia odată cu redeschiderea atelierului din Impasse Ronsin în forma actuală, întreg inventarul său de la acea dată a fost publicat şi comentat. Începea atunci sisifica muncă a cercetătoarei Doina Lemny, ale cărei rezultate - îndeosebi volumele semnate împreună cu Marielle Tabart, L'Atélier Brancusi. La Collection (Editions du Centre Pompidou, Paris, 1997) şi La Dation Brancusi, dessins et archives (2003) - sunt, din păcate, prea puţin cunoscute în România.

Volumul de faţă, rezultând din colaborarea Doinei Lemny cu Cristian-Robert Velescu, alcătuieşte "dosarul România" din această arhivă. "Sunt cuprinse în el - se menţionează în nota editorului - însemnările şi aforismele sculptorului, prezentate în ortografia lor originală, adesea deconcertantă, scrisorile de la prieteni români (Cecilia Cutzescu-Storck, Marcel Mihailovici, V.G. Paleolog, Miliţa Petraşcu, Tristan Tzara, Ilarie Voronca ş.a.), manuscrise ale unor eseuri dedicate lui Brâncuşi de autori români, precum şi corespondenţa legată de proiectele de monumente solicitate din ţară".

Excepţionala valoare de document a cărţii este dată în primul rând de ansamblul scrierilor autografe ale lui Brâncuşi în limbile română şi franceză. Acolo au "zăcut" - până la acest moment al aducerii lor la lumină - frazele care ar fi putut sta la originea aforismelor brâncuşiene publicate în 1926 în catalogul de la Brummer Gallery, fiind apoi reluate şi îmbogăţite de-a lungul timpului în numeroase volume şi publicaţii. Printre acestea, faimoasele "Frumosul este echitatea absolută", "Când încetăm să mai fim copii, am murit deja", "Nu căutaţi formule obscure sau mistere. Ceea ce vă dăruiesc eu este bucurie pură" ş.a.m.d. Astfel, idei şi pagini inedite se constituie într-o preţioasă dovadă a intenţiilor lui Brâncuşi de a-şi aduna într-un ansamblu reflecţiile, probabil în vederea publicării. De pildă, un manuscris cuprinzând cugetări poartă chiar titlul de Aforisme, scris cu cerneală neagră în partea superioară a paginii,.

Aş mai sublinia importanţa unei afirmaţii-concluzie a Doinei Lemny, ce dobândeşte semnificaţia unei noi perspective asupra "scrierilor" brâncuşiene: "Volumul impresionant de note de atelier ne determină să ne întrebăm dacă artistul nu avea intenţia să redacteze o autobiografie. Totul pare cu atât mai contradictoriu cu cât Brâncuşi nu înceta să repete apropiaţilor săi că nu voia să se scrie despre el în timpul vieţii". Aflăm astfel că Brâncuşi a schiţat mai multe încercări autobiografice pe care le-a reluat din timp în timp, completându-le pe măsură ce mai termina o operă sau o întreagă serie de opere. Chiar dacă au fost concepute pentru a alcătui o autobiografie, aceste texte au fost redactate într-o formă aforistică, aşa cum arată două fişe redactate probabil în anii '50, din care menţionăm o notaţie reflectând convingerea plină de o luciferică mândrie a sculptorului de la Hobiţa: "Orice s-ar zice, orice s-ar face, opera lui Brâncuşi rămâne pentru timpurile viitoare singurul pivot solid. Opera lui Brâncuşi - nu este expresie locală, ea este şexpresiaţ esenţa celei mai înalte expresii a purităţii universale şi va rămîne de-a lungul secolelor viitoare singurul obstacol peste care nu se va putea trece ...".

Remarcabilul aport al volumului apărut la Editura Humanitas la prezenta - dar mai ales viitoarea - exegeză brâncuşiană este completat de capitolele Corespondenţă cu şi de la compatrioţi, Comenzi publice de monumente: documente şi corespondenţă şi Eseuri inedite despre Brâncuşi.



Constantin Brâncuşi, Aforismi

(în colecţia Carte d'artisti n. 20)

A cura di Paola Mola

Ed. Abscondita, Milano, 2001



Concepţia editorială şi condiţiile grafice de excepţie caracterizează selecţia şi traducerea italiană a primelor 121 de aforisme brâncuşiene, afectuos şi admirativ omagiu adus de Paola Mola - autoarea esenţialei monografii italiene Studi su Brancusi (Solchi, Milano, 2000) şi curatoarea recentei expoziţii de la Veneţia - gândirii şi verbului sculptorului de la Hobiţa. Selecţia propriu-zisă este urmată de traducerea italiană a eseului Brancusi de Ezra Pound, publicat în 1921 în paginile revistei new yorkeze "The Little Review", apoi de cea a studiului Constantin Brancusi. A Summary of Many Conversations, publicat în "The Arts", New York, n. 4, iulie 1923 şi atribuit în mod tradiţional lui Michael Middleton (despre ipotezele privind identatea autorului, semnat cu iniţialele M.M., a se vedea prefaţa Doinei Lemny la volumul de la Humanitas), a prefeţei lui Paul Morand la catalogul expoziţiei Brâncuşi din 1926 de la Brummer Gallery, de reproducerea articolului lui Eugenio Montale, Visita al bisbetico Brancusi detto "Fidia senza l'aneddoto", apărut în numărul din 1 mai 1953 al cotidianului "Corriere della Serra", şi de traducerea Annei Chiara Cimoli a articolului lui Henri-Pierre Roché, Souvenirs sur Brancusi, publicat în numărul 29 din mai 1957 al revistei pariziene "L'Oeil".

În prezentarea editorului se menţionează: "La Paris, unde ajunge în 1904, Brâncuşi participă la mişcările avangardiste, îi frecventează pe Picasso, Modigliani, Rousseau, Delaunay, Léger, Tzara, Man Ray, se împrieteneşte cu Satie şi Duchamp. Dar aceste legături sunt strict personale, căci Brâncuşi rămâne în afara curentelor artistice ale vremii, nu publică în reviste, nu dă declaraţii. Cu toate acestea, a lăsat în urmă o moştenire unică a gândirii sale despre artă şi aspecte ale vieţii. Sunt rânduri notate pe caiete, pe hârtii disparate, pe paginile cataloagelor; sunt fraze reţinute de prieteni sau care apar în interviuri. În ele se află un conţinut de substanţă orală, adesea cu savoare de maximă, făcută parcă pentru a fi ţinută minte şi repetată. Aceasta a fost denumită generic cu termenul de aforisme şi face parte integrantă, cu rădăcinile sale româneşti, în preistoria citadină şi pastorală din Carpaţi, din dialogul artei moderne. Brâncuşi a avut relaţii strânse cu poeţi şi literaţi contemporani, de la Apollinaire la Radiguet. Astfel, primul eseu asupra operei brâncuşiene a fost scris de Ezra Pound. Poezia lui Lucian Blaga, Pasărea sfântă, reprezintă probabil comentariul cel mai semnificativ asupra Măiestrei brâncuşiene. Prezentarea personalei de la Brummer Gallery din 1926 a fost făcută de Paul Morand. În atelierul sculptorului din Impasse Ronsin se afla portretul făcut de Joyce, între cei care îl frecventau se număra Henry-Pierre Roché, iar ultima întâlnire importantă a lui Brâncuşi ar fi fost cu Eugčne Ionesco. Pe lângă aforismele brâncuşiene, volumul de faţă prezintă câteva dintre cele mai semnificative scrieri ale literaţilor şi artiştilor contemporani care, pe lângă amintirile despre omul Brâncuşi şi naraţiunile despre mediul în care acesta a creat, oferă noi perspective asupra poeticii unuia dintre marii artişti ai secolului XX".



Gabriella Di Milia, Brancusi

(n. 190 din seria Art Dossier)

Giunti Gruppo Editoriale, Firenze, 2003



Sumarul numărului 190 al seriei italiene din Art Dossier ne indică următoarele capitole de analiză a personalităţii brâncuşiene: De la România la Paris; Muza dormind. Un parcurs către sinteza extremă; A calibra imposibilul; Atelierul ca loc al adevărului; Sculptură şi piedestal: două valori combinate şi distincte; Cadru cronologic; Bibliografie.

Gabriella Di Milia, profesor de istoria şi metodologia criticii de artă la Academia de Arte Frumoase Brera din Milano şi autoarea numărului 133 dedicat lui Umberto Boccioni din aceeaşi serie Art Dossier, îşi începe studiul cu două afirmaţii oarecum neobişnuite pentru structura şi stilul academic al seriei: "Constantin Brâncuşi face parte dintre acei artişti care au lăsat în urma lor amintiri puternice despre aspectul lor fizic şi atelierul în care au lucrat. Aceasta se datorează probabil şi folosirii constante de către Brâncuşi a tehnicii fotografice, intuind că noul instrument divulgativ şi expresiv al vremii ar fi putut să contribuie la creşterea mitului artei" şi "Brâncuşi a lăsat exemple importante despre ceea ce gândea asupra raportului între o sculptură şi piedestalul său, caracteristică esenţială a operei sale şi ridicată la rangul de artă".

Dezvoltarea acestor două direcţii de analiză (Brâncuşi fotograf şi Brâncuşi gânditorul) au impus, astfel, evitarea clasicei scheme cronologice a prezentării creaţiei brâncuşiene şi, în acelaşi timp, au favorizat prezentarea complexei personalităţi a omului şi artistului Brâncuşi. "Calităţile unui artizan de excepţie, unite cu cele ale unui artist de cea mai pură esenţă, au contribuit la formarea unei personalităţi rare precum cea a lui Brâncuşi, suscitând interesul colegilor de breaslă. Aceştia ţineau să îşi demonstreze sentimentele de afecţiune faţă de sculptorul care, în identitatea sa singuratică, se ţinea departe de curentele emergente - de la abstracţionism şi cubism la neoplasticism -, fără a intra niciodată în competiţie cu exponenţii acestora".



Ion Miclea, Brâncuşi at Târgu Jiu

Editura Grammar, Bucureşti, 2003



"Brâncuşi nu s-a rezumat la o simplă transpunere a motivelor arhaice şi folclorice, fiindcă ştia foarte bine că nu aceasta va transcende picturalul, că multe lucrări realizate în acest fel sunt destinate a rămâne simple documente într-o istorie moartă a ideilor. Pentru Brâncuşi, semnul grafic sau pictorial şi lemnul sculptat aparţineau mediului în care el însuşi îşi ducea existenţa, considerând că acestea au semnificaţii mult mai complexe decât efectul ornamental care probabil i-ar fi impresionat pe străini" afirmă Dan Grigorescu, semnatarul Prefeţei albumului de fotografii în alb-negru realizate de Ion Miclea.

Tocmai de aceea, faimosul artist fotograf a pătruns mai întâi în universul Hobiţei şi al împrejurimilor sale, gândind, reflectând şi surpinzând pe peliculă porţi, cruci, acoperişuri de biserici, instantanee din natură în care regăsim, cu privire retroactivă, motive din sculptura brâncuşiană. Apoi, Ion Miclea reface semnificaţiile, parcursul originar al complexului de la Târgu Jiu, cel mai important de acest fel din sculptura secolului XX, insistând, de pildă, pe surprinderea titlului iniţial de "Masa familei" sau pe diferite unghiuri-perspectivă asupra Coloanei, "simbol al satului românesc şi simbol ce uneşte cerul cu pământul, pasăre umanizată, semn al aspiraţiei spre absolut" cum a definit-o Mario De Micheli.



Nicolae Săndulescu, Jacqueline Delaunay-Hologne

Constantin Brâncuşi: L'oeuvre roumaine/

Operele din România

Prefaţă de Petre Răileanu

Éditions Paris-Méditeranée, Paris, 2004



Un alt album care reuneşte fotografii-reflecţii în alb-negru asupra operei brîncuşiene. Artistul fotograf Nicolae Săndulescu propune, cu mijloacele specifice aecstei arte în care Brâncuşi însuşi a excelat, noi sensuri şi perspective asupra operelor brâncuşiene conservate în muzeele din Craiova şi Bucureşti. Lansarea acestuia a avut loc pe 26 noiembrie 2004 la Institutul Cultural Român din Paris.

Merită citată o interesantă observaţie din Prefaţa semnată de Petre Răileanu şi intitulată Oglinzi ale invizibilului/ Miroirs de l'invisible, pentru a aduce în discuţie şi conotaţiile exploatate de marketingul comercial pentru câteva simboluri brîncuşiene: "În anii din urmă, formele imaginate de artist s-au Ťreîncarnatť în obiecte de consum investite, în intenţia creatorilor lor, cu o plus-valoare de ordinul inefabilului, graţie referinţei la universul Brâncuşi: genţile de damă Nina Ricci, montate pe o pagină de publicitate ca două elemente ale Coloanei fără sfârşit; Torsul de bărbat, ca flacon pentru parfumul NEMO de Cacharel; Pasărea în spaţiu, convertită de Philippe Starck în periuţă de dinţi; Coloana, imitată în creaţia de lampadare sau de socluri de lampă; Coloana, din nou, reprodusă pe o cutie de medicamente ce promit ridicarea la zenit a potenţei masculine; în sfârşit, un bloc-notes Brâncuşi, realizat de creatorul de obiecte Peter Larsen plecând de la soclurile zimţate ale artistului. Toate acestea sunt o demonstraţie strălucită a faptului că formele aduse pe lume de Brâncuşi au intrat de pe acum în memoria vizuală a modernităţii, dar şi că fenomenul este însoţit de o inevitabilă pierdere de sens".



Constantin Brancusi, The Essence of Things

Edited by Carmen Giménez and Matthew Gale

Tate Publishing, 2004



Este vorba de catalogul expoziţiei Brâncuşi cu titlul The Essence of Things, organizată la Londra şi New York în 2004 de Tate Modern şi Muzeul Guggenheim, cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la sosirea sculptorului român în capitala Franţei, fapt biografic ce a dobândit semnificaţia debutului unui destin artistic care a marcat arta modernă.

Catalogul se constituie într-un adevărat reper exegetic brâncuşian, cuprinzând, pe lângă câteva studii de excepţie, un util tabel cronologic al vieţii şi creaţiei sculptorului, cu încadrarea acestora în istoria şi arta vremii, apoi o selecţie a bibliografiei Brâncuşi, în care i-am regăsit pe românii Barbu Brezianu, Petru Comarnescu, Dan Grigorescu, Ionel Jianu şi Radu Varia şi, mai ales, selecţia lui Matthew Gale din aforismele brâncuşiene. "Beauty is absolute balance", "When we are no longer children, we are already dead", "Do not look for obscure formulae or for mysteries; I give you pure joy": aşa sună în engleză cele trei aforisme citate deja de noi în prezentarea volumului de la Humanitas.

În studiul său Endless Brancusi, Carmen Giménez, unul din curatorii expoziţiei, sugerează o abordare unitară a tuturor aspectelor creaţiei sculptorului român: "A fost Brâncuşi sculptor, arhitect sau fotograf? Preistoric sau clasic? Modern sau tradiţional? Abstract sau figurativ? Opera sa nu poate fi înţeleasă în întreaga dimensiune a dinamicii sale decât ca o complexă tensiune, cu o dialectică infinită".

Cel de-al doilea curator al expoziţiei, Matthew Gale, analizează în studiul Brancusi: An equal among rocks, trees, people, beasts and plants cariera sculptorului în relaţie cu receptarea publicului şi cu reacţiile artiştilor vremii: "Influenţa personalităţii lui Brâncuşi asupra contemporanilor săi - de la Modigliani la Hepworth - pare acum eclipsată de cea exercitată asupra generaţiei care a ajuns la maturitate la scurt timp după moartea sculptorului, în 1957: Carl Andre, Donald Judd, Robert Morris şi alţi sculptori minimalişti. În acelaşi timp, puritatea şi misticismul albului atelier brâncuşian reprezentau pentru mulţi o retragere din lumea contemporană. La 12 februarie 1961, la patru ani de la moartea lui Brâncuşi, atelierul din Impasse Ronsin devenea un loc al reinventării artei, opus în aparenţă fiecărui aspect din activitatea sculptorului".

Alte studii din acest catalog reflectă câteva din noile direcţii de exegeză brâncuşiană. În Reconfiguring Brancusi's formative years: Hobiţa-Craiova-Bucharest, Sanda Miller examinează climatul cultural de la finele secolului XIX, care a făcut cu putinţă forjarea proiectelor brâncuşiene. Provocarea pe care opera lui Brâncuşi o adresează şi astăzi convenţiilor limbajului sculpturii este analizată de Alexandra Parigoris în The road to Damascus, iar studiul lui Jon Wood, We are no longer children, propune o nouă perspectivă asupra sculpturilor brîncuşiene în lemn din perioada 1913-1925.