A trecut un an de la deschiderea primei mari expoziţii Brâncuşi în Marea Britanie, la Galeriile Tate Modern. Vizitatorii londonezi şi turişti cu aplecare spre arta din toată lumea străbat spaţiile imensei galerii de pe malul drept al Tamisei în căutarea a ceea ce este mai nou şi mai valoros în artele moderne. Este cel mai vizitat muzeu de artă din lume, cu 5.250.000 de vizitatori în anul 2000, ceea ce inseamnă mai mult decât dublul unor mari muzee new-yorkeze şi pariziene. Un asemenea record, înscris de altfel în Guinnes, poate să dea o idee despre acest paradis - sau Babilon - al artei moderne şi contemporane care este Tate Modern, gazda expoziţiei Brancuşi. Ca să ajungi la el, treci Tamisa dinspre Catedrala St. Paul pe splendidul Millenium Bridge, aruncat peste fluviu numai pentru traversările pedestre.

în ianuarie 2004, în aşteptarea întâlnirii cu opera artistului român, sculptura părea a se bucura aici de o atenţie specială. Ca să nu amintesc decât de americanul Paul Mc. Carthy, ori de instalaţia despre vreme, "The Weather Project", a islandezului Eliasson care, în marea Turbine Hall, atrage valuri de vizitatori. E clar că "instalaţiile" nu sunt nişte bazaconii artistice ori sperietori. Odată intrat, te pierzi în mulţimea vizitatorilor, în picioare ori pur şi simplu întinşi pe jos şi oglin-

dindu-se în uriaşul tavan-oglindă, în lumina palidă a unui Soare artificial ce pare a fi încremenit la orizontul unuia dintre pereţii incintei. între Soare şi Cer, fiinţa noastră oglindindu-se în sine, în bătaia aspră a vânturilor din Nord, ori în lumina unei primăveri pe care o simţim tot mai aproape. în căutarea luminii, ne mulţumim şi cu iluzia ei. Dar într-un muzeu ca acesta aventura imaginaţiei urmează trasee nebănuite.

Cele zece săli de la etajul patru care găzduiesc expoziţia Brâncuşi sunt un spaţiu de puritate a formelor şi de frumuseţe cum rar ţi-e dat să vezi. Iar vizitatorii par a fi, prin atitudine şi comportament în actul privirii, prin contemplaţia activă, deloc neutră a sculpturilor, pe deplin convinşi că trăiesc o experienţă unică. Fiindcă la întâlnirea cu Brâncuşi ceva din misterul creaţiei e vizibil şi pe feţele noastre de simpli privitori.

Este o întâlnire târzie a lui Brâncuşi cu Londra, iar în vară la New York, când expoziţia se mută la Guggenheim Museum, era prima după 35 de ani. Acolo în Statele Unite s-a confirmat, am putea spune, modernitatea artei lui Brâncuşi şi s-a alcătuit în cea mai mare parte marea sa faimă, în această Americă ce este şi a fost un spaţiu privilegiat al artelor moderne. Prin curatorul american al expoziţiei vine şi această proaspătă şi extrem de incitantă viziune asupra sculpturii sale, care este expoziţia londoneză "Constantin Brâncuşi - Esenţa lucrurilor". Aşa cum scrie d-na Carmen Gimenez, cea care sub auspiciile Muzeului Guggenheim şi a Galeriilor Tate a făcut selecţia lucrărilor, realizând pentru întâia oară o asemenea concentrare de sculpturi brâncuşiene, expoziţia este un "Brâncuşi fără sfârşit", "o antologie de opere alese"întemeiată pe "selecţia empatică a celor mai bune elemente şi a celor mai dinamice axe ale producţiei artistice a lui Brâncuşi" sugerând "o linie creatoare fără sfârşit". înţelese în acest fel, cele 35 de lucrări "lasă să se audă subtila, delicata, rafinata şi infinita muzicalitate a operei lui Brâncuşi".

El a fost artistul vizionar nu doar în tentativa de a se apropia de esenţa lucrurilor, ci şi atunci când, genial, a aruncat punţi peste timp. S-a născut pentru puţin artistul care se gândeşte numai la vremea sa. Pe cei ce vor veni să-i ai în vedere, par a spune sculpturile lui. într-o expunere de mare artă, pe socluri ce ţin în echilibru linii, forme şi suprafeţe cu aerul din jur, ceea ce vedem afirmă mai mult ideea de muzeu de artă ca sursă de încântare şi frumos. Atunci când, în 1928, judecătorul american şi Curtea au decis că "Pasărea în spaţiu" e operă de artă şi nu un simplu obiect - întrebarea lui era "Credeţi că va fi mai mult de un vizitator din 10.000 care îşi va imagina că e vorba de o pasăre?" - Brâncuşi a câştigat nu doar procesul cu vameşii americani, ci şi confruntarea cu timpul a viziunii sale asupra sculpturii moderne. Crezul lui este de limpezimea operei : "... pentru că ceea ce este real nu este forma exterioară, ci ideea, esenţa lucrurilor".

Dar în ce priveşte recunoaşterea necondiţionată a artistului, lucrurile nu au stat întotdeauna aşa de senin şi nu stau nici acum. Dezbaterea continuă, "o dezbatere critică nesfârşită". Şi iată că în marginea expoziţiei londoneze apare şi contestarea calităţii de mare artist a lui Brâncuşi. Acesta nu e mai mult decât un sculptor oarecare: " Brâncuşi a fost un profitor supraevaluat al artei moderne. E deconcertant să aflăm că Brâncuşi n-a însemnat mare lucru sau cel puţin nu a fost atât de bun precum a susţinut lumea. El a fost considerat în mod obişnuit ca primul şi cel mai mare sculptor modern, unul dintre giganţii secolului XX, acolo sus, cu Picasso şi Matisse. Lumea spune că el a aşezat sculptura în era modernă şi i-a dat un viitor" sau că "opera lui are o inefabilă frumuseţe spirituală. Bine, oamenii pot să spună ce vor, dar proba pe care o avem la Tate Modern... îmi apare ca indiscutabilă: Brâncuşi a fost supraapreciat". Autorul acestor opinii - Waldemar Januszczak, titularul cronicii de artă de la "The Sunday Times" - nu e nici primul nici ultimul care e de altă părere. în catalogul expoziţiei citim că unii l-au mai acuzat pe Brâncuşi ca şi-a ajustat impulsul inovator iniţial la rafinamentul formal tipic Art Deco. Dl. Januszczak o spune şi el, sugerând că meritul expoziţiei ar consta în alegerea lucrărilor pe care le-a făcut sculptorul cu mâinile sale din "tona de reproduceri proaste, scumpe şi neautentice în bronz care au ieşit din atelierul lui". Nu-i vorbă, Brâncuşi e azi sculptorul cel mai scump din lume, cât despre falsuri, la noi e plin de ele, chiar şi pe la case mai mari. E o ambiţie decentă, într-adevar, să alegi grâul de neghină, dar "rezultatul este o izbitor de sobră expoziţie a cărei ambianţă albă, pioasă, mi-a amintit de una sau două sufragerii italiene în care am fost, la intrarea cărora se aştepta să-ţi scoţi pantofii". Bagatelizarea operei brâncuşiene îi reuşeşte cât de cât criticului londonez. Desigur, n-are pic de înţelegere, nici faţă de înţeleptul Brâncuşi, căci aforismele lui nu-i plac deloc. Noi ştim că această ipostază brâncuşiană nu-i o poză. Milarepa şi orizonturile orientale din comportamentul filozofic al sculptorului nu-i plac nici ele. Traduse, aforismele nu mai au probabil savoarea înţelesurilor din româneşte. De altfel, perspectiva românească lipseşte cu totul din judecata criticului de la "Sunday Times".

Dar Brâncuşi în România este consistent şi cu predilecţie evocat în eseurile publicate în catalog: Carmen Gimenez, Brâncuşi fără sfârşit; Matthew Gale, Brâncuşi: un egal printre arbori, oameni, animale şi plante; Sanda Miller, Reconfigurând anii formaţiei lui Brâncuşi: Hobiţa, Craiova, Bucureşti; Alexandra Parigoris, Drumul Damascului; John Wood, Când nu mai suntem copii: sculptura în lemn a lui Brâncuşi c. 1913-25; Matthew Gale, Aforisme selectate.

Brâncuşi a fost un artist complex, bântuit de nelinişti. Tentaţia infinitului, care e proprie deopotrivă artei şi existenţei sale umane, nu aduce decât o linişte aparentă, ea generează mai degrabă tensiune şi încordare. Expoziţiile Brâncuşi de la Londra şi NewYork au fixat, fără îndoială, o dată importantă în istoria artei moderne şi au apropiat, dacă asta are vreo importanţă, consensul critic dorit. Probabil că polemicile nu vor dispărea cu totul fiindcă, aşa cum scrie doamna Gimenez, "opera lui pare a rămâne în suspensie, pe punctul de a-şi lua zborul". Este ipostaza artistică românească cea mai înaltă din patrimoniul mondial de valori.