Născută la București, plecată din România la 18 ani, cu studii universitare la Sorbona și la Hunter College din New York și un doctorat în istoria artelor conferit de prestigiosul Institute of Fine Arts din cadrul New York University, Roxana Marcoci lucrează din 1999 la MoMA. În 2009 a fost numită Senior Curator al Departamentului de Fotografie al instituției, o poziție de mare prestigiu la cel mai important muzeu de artă modernă din lume care oferă, vrând-nevrând, o autoritate specială în judecarea valorilor.
În rândurile următoare, am selectat fragmente dintr-un dialog care a avut loc la începutul acestei veri. Discuția s-a desfășurat, la dorința interlocutoarei, în engleză. (E.S.)
Edward Sava: Ați scris o teză de doctorat despre aspecte ale creației brâncușiene și a influenței acesteia asupra unor artiști contemporani. Cum ați ales acest subiect?
Roxana Marcoci: Kirk Varnedoe, mentorul meu, ținuse un seminar despre minimalism și un triunghi de influențe: Brâncuși, Duchamp și constructivism. Am scris un eseu despre impactul creației lui Brâncuși asupra generației minimaliste și, în acest context, am început să intervievez o serie de artiști – Carl Andre, de exemplu. Această lucrare a reprezentat contextul conjunctural pentru teza despre Brâncuși. Tot atunci, în 1995, Muzeul de Artă din Philadelphia și Centrul Pompidou au organizat o retrospectivă dedicată artistului. Cele două curatoare care au conceput expoziția au pornit de la puncte de vedere diferite. La Paris, Margit Rowell a organizat lucrările în funcție de relațiile lor morfologice, grupând pe platforme serii de sculpturi –Noul Născut, Muza adormită, Coloana infinită, Domnișoara Pogany – în materiale diferite. Puteai analiza astfel evoluția acestor forme sculpturale în timp, de la ceva apropiat de naturalism la abstract. Ann Temkin a propus la Philadelphia o prezentare diferită, grupând lucrările așa cum apăreau în fotografiile realizate de Brâncuși în atelierul său din Paris. Pentru mine a fost o experiență formativă pentru că am înțeles sculptura lui Brâncuși prin prisma fotografiei. De fapt, dizertația mea a fost axată pe lucrările lui Brâncuși din Târgu Jiu, ceea ce m-a făcut să revin în România pentru cercetări în arhivele locale, unde existau documente originale.
Ceea ce Brâncuși a realizat la Târgu Jiu, între 1937 și 1938, o comandă a unui grup de femei care a decis să ridice un monument comemorând eroii Primului Război Mondial, este unul dintre primele mari ansambluri publice ale modernismului. Lucrarea mea de doctorat s-a concentrat pe acest proiect brâncușian dar și pe controversata sa recepție critică. Dedicat eroilor Primului Război Mondial, dar ridicat într-o perioadă în care România se apropia tot mai mult de Germania, monumentul a fost însoțit de semne de întrebare încă de la început. Mai târziu, după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Brâncuși a fost considerat în România drept un reprezentant al „artei burgheze decadente“ și criticat pentru că a continuat să trăiască la Paris și să se considere un membru al avangardei. Numai după moartea sa în 1958, a fost „recuperat“ ca unul dintre cei mai influenți artiști ai României... În plus, ultimul capitol al tezei, bazat pe interviuri cu diverși artiști, a fost dedicat impactului creației lui Brâncuși asupra practicii artistice contemporane.
E.S.: În 1999, când v-ați terminat studiile, Kirk Varnedoe care, între timp, devenise directorul secției de pictură și sculptură de la MoMA, v-a oferit șansa de a lucra în departamentul pe care-l conducea. În 2003, nu mult după ce el a părăsit muzeul pentru Princeton University, ați devenit curator asistent în Departamentul de Fotografie. De atunci ați ocupat poziții din ce în ce mai importante în acest departament. Care au fost și sunt principalele coordonate ale activității dumneavoastră?
R.M.: MoMA are una dintre cele mai semnificative colecții fotografice din lume, de la apariția acestui mediu până în prezent. Ceea ce m-a interesat a fost să diversific colecția, să fac achiziții care să o amplifice. Datorită unei serii de curatori care fuseseră ei înșiși fotografi, colecția era foarte bogată în fotografii propriu-zise, dar reprezentarea unor lucrări de artă conceptuală sau ale unor artiști nespecializați în fotografie dar lucrând cu acest mediu – o caracteristică decisivă a artei contemporane – era insuficientă.
Am fost continuu interesată de o tematică interdisciplinară. În decursul anilor, am organizat numeroase expoziții la MoMA, fiecare dintre ele cu propriile provocări și noi puncte de examinare critică. Câteva exemple din ultimii ani… Sanja Ivekoviæ: Sweet Violence (2011) a fost prima expoziție într-un muzeu din Statele Unite dedicată unei artiste feministe, pionier al artei video. Dacă, în anii 1970, Ivekoviæ a fost preocupată de modul în care mass-media transformă identitatea individuală, după 1990 și dezmembrarea Iugoslaviei, artista s-a concentrat asupra inerentelor paradoxuri care marcau memoria colectivă în acei ani de tranziție… Take your time: Olafur Eliasson (2013) a grupat o serie de instalații complexe ale unui artist ale cărui experimente, aproape științifice, includ curcubee în spații închise, apusuri artificiale de soare și cascade inversate, toate subliniind rolul muzeului ca mediator în procesul prin care privitorul percepe fenomenele naturale… Cea mai recentă expoziție pe care am organizat-o, Louise Lawler: WHY PICTURES NOW (2017), reprezintă o explorare a unui fascinant proces de continuă și intenționată re-prezentare și re-înscenare a propriilor imagini în diferite noi formate, de la fotografii la prespapier-uri la afișe gigantice, care sugerează că aceste imagini nu numai că au multiple „vieți“ dar că se pot adapta la dimensiunile spațiului în care sunt expuse.
De asemenea, sunt implicată într-o serie de inițiative pan-instituționale, cum ar fi activitatea grupului C-MAP („Perspective în Arta Contemporană și Modernă Globală“), care are mai multe ramuri organizate pe criterii geografice, eu conducând secțiunea acestui program interdepartamental specializată în zona central-estică a Europei.
E.S.: Ați vizitat de mai multe ori România și ați organizat o expoziție dedicată graficii lui Dan Perjovschi în 2007. Există planuri la MoMA pentru expoziții care să includă alți artiști români?
R.M.: Pentru What Happened to US?, Dan Perjovschi a realizat un desen mural remarcabil, amplasat, foarte vizibil, în atriumul muzeului. Format din sute de schițe în stilul său caracteristic, montajul a constituit răspunsul artistului la o serie de evenimente socio-politice actuale. Nu pot să discut planuri pentru expozițiile viitoare dar aș vrea să menționez că am inclus lucrări ale unor alți artiști români, cum ar fi Geta Brătescu și Ion Grigorescu, în 2016, în Transmissions: Art in Eastern Europe and Latin America, 1960-1980, o expoziție care a examinat paralele și conexiuni între artiști activi în zone geografice disparate.
E.S.: Vorbeați, mai devreme, despre acele lucrări din colecția muzeului în care fotografia este inclusă în alte forme de exprimare artistică. Sunt multe exemple în acest sens în opera unor Warhol sau Rauschenberg. Fotografia, în aceste cazuri, nu este un mijloc modern de a explora lumea înconjurătoare ci este folosită ca o imagine preexistentă. Cât este de important acest rol al fotografiei, ce aduce el nou?
R.M.: Fotografia este un mediu modern. Prin natura lor, fotografiile nu sunt opere unicat ci imagini reproductibile. Aș spune că acum sunt mai multe imagini ale lumii decât lumea propriu-zisă. Intrăm în contact cu ceea ce ne înconjoară prin intermediul imaginilor. Fotografia este prezentă peste tot în jurul nostru și categoric în alte forme de exprimare artistică. Nu numai atât. Primii fotografi au fost mai întâi pictori sau oameni de știință. Alții au provenit din lumea magiei și a teatrului. Au fost momente în care artiști care nu se considerau fotografi au început să experimenteze cu acest mediu în diverse moduri. În anii 1920 – 1930 studenți ai Școlii Bauhaus au folosit fotografia pentru experimente în domeniul fotomontajului, manipulări în camera obscură, solarizări, toate aceste aspecte. În anii 1960, artiști care nu erau fotografi, au folosit reproductibilitatea mediului pentru a încorpora diverse imagini în lucrări hibride precum „Combinele“ lui Rauschenberg sau „Ecranele de mătase“ ale lui Warhol. În anii 1970, aparatul fotografic a fost folosit ca un element constitutiv al unui act artistic care era înregistrat. Conceptualiștii erau foarte puțin interesați de aspectul „artistic“ al fotografiei dar asta nu înseamnă că nu au folosit-o în cadrul unei noi paradigme.
E.S.: Muzeul de Artă Modernă trece el însuși printr-o perioadă de schimbări. În curând spațiul expozițional va fi semnificativ extins, noi galerii vor integra multiple forme de exprimare artistică. Recente manifestări în care ați fost implicată – expoziția dedicată avangardei sovietice – au mers în această direcție. Ce părere aveți?
R.M.: Diversele colecții departamentale nu vor fi prezentate separat, ci vor fi integrate. Istoria artei moderne și contemporane va fi reexaminată în funcție de multiple narațiuni în cadrul unui context complex global și nu exclusiv occidental.
Muzeul constituie pentru mine o sferă culturală permeabilă, în care nu există frontiere rigide între medii de exprimare, în care caracterul inerent interdisciplinar al artei contemporane este reflectat în abordarea istorică a fenomenului artistic.
