Jurnalistă, autoare de scurt-metraje, traduceri, piese radiofonice, romane și nuvele, Brina Svit, de origine slovenă, instalată în Franța în 1980, a început să scrie în franceză în 2003, odată cu romanul Moréno, căruia i s-au adăugat alte romane – Un coeur de trop (2006), Petit éloge de la rupture (2009)... –, dar și o carte de nuvele Nouvelles définitios de l’amour (2017), nominalizată la Premiul Goncourt și din care am extras fragmentul de mai jos. Volumul e alcătuit din zece nuvele, fiecare deschizând cu finețe o altă perspectivă asupra iubirii. Iubirea împărtășită, iubirea fulgerătoare – coup de foudre –, iubirea eșuată... Întreaga operă franceză i-a apărut Brinei Svit la Gallimard.

Abia la un an de la moartea Suzanei, nevasta lui, Claude Krieff a găsit cheia grădinii ei. La drept vorbind, căuta altă cheie, a pivniței. Trebuia să fie în primul sertar al comodei englezești de la intrare, cu toate cheile din casă, însă n-o vedea. Așa că le-a scos pe toate, una câte una. În felul ăsta a dat peste cheia care semăna oarecum cu a pivniței, dar avea eticheta: „Grădina mea”. Care grădină? s-a gândit el mai întâi, înainte de a-și aminti că Suzana avea o grădină, într-adevăr. Cu cinci sau șase ani în urmă – trebuie să fi fost cam când plecaseră din casă Fanny și Christophe –, închiriase un mic teren pe colina de la Bagnolet, la câteva stații de metrou de casă. Ea era psiholog în secția de geriatrie a spitalului Sfântul Iosif și avea nevoie să-și aerisească mintea când venea acasă. Așa spunea când începuse cu grădina. Simt nevoia să ies, să fac ceva cu mâinile, să văd cum cresc plantele.
Își cumpărase câteva cărți despre grădinărit, unelte, mănuși și se ducea acolo de câte ori putea, vinerea după- amiază, sâmbăta, duminică dimineața în timp ce Claude făcea jogging, și uneori chiar în timpul săptămânii, la întoarcerea de la spital. La început, plantase doar ceva salată, mirodenii și flori. Trebuie să învăț, nu mă pricep deloc la grădinărit, spunea ea. În anul următor, a trecut la ceapă verde, la spanac și la varză. E o varză conică, exclamase făloasă aducând o mică ceapă ascuțită. Singura pe care n-o mâncaseră melcii. Iar asta e salată italienească, a explicat ea altădată. Mantova, se numește Mantova. Mantova ca orașul. Mi-a dat semințe un vecin italian al parcelei mele. Mi-a explicat că în Italia de Nord, în Veneto mai ales, aproape toate orașele își inventaseră salata proprie. Treviso, Verona, Gorizia... Și Mantova.
Treviso, Verona, Mantova... El nu asculta decât pe jumătate. Nu-l interesau nici salățile, nici grădinăritul. Venind adesea acasă seara târziu, era obosit după o zi de reuniuni și de tratative ca șef al serviciului de resurse umane al unui mare ziar național a cărui orientare politică n-o prea împărtășea. Se culca devreme sau se ducea să citească în camera lui. De când Fanny plecase la Bordeaux, iar Christophe la celălalt capăt al Parisului, avea fiecare camera lui. Grădina o văzuse cam de două, trei ori în cinci ani, nu mai mult. Nu-și mai amintea nici că exista o cheie.

***
A doua zi, dimineața, în a treia zi din aprilie, se hotărăște să se ducă s-o vadă, deși se află cu siguranță într-o stare de plâns de când nimeni nu se mai ocupă de ea. N-o să-i strice să umble puțin în această frumoasă dimineață de primăvară, își spune. O dimineață perfectă pentru a te duce să hoinărești prin grădini, mai ales că are timp berechet. Are tot timpul și nu-i plac duminicile. Sâmbăta e ocupat cu spălatul mașinii, al rufelor, cu călcatul, cumpărăturile, deși nu-și prea bate capul și se duce la Picard. Uneori îl invită pe Christophe la restaurant sau se duce la cinema cu prietenul lui, Paul, cinefil împătimit, divorțat și trăind cu sora lui geamănă. Însă duminica nu-și găsește locul. Voia să se înscrie într-un club de drumeție, ca Paul și soră-sa, pe urmă s-a răzgândit. Mai bine să încerce cu badmintonul. O vreme, cu Suzana, aveau mereu o pereche de rachete în mașinăși își spuneau că ar trebui să se ducă la sală, să joace cu plasă. Trebuie să existe vreun club de badminton în cartier. Da, se va apuca de badminton, o să-i facă bine să se miște puțin, se gândește el.
Urcă spre colina de la Bagnolet. Își aduce aminte că trebuie să treacă prin parc înainte de a ajunge la terenul împrejmuit, cu grădini. De altfel, cheia găsită trebuie să deschidă poarta care duce spre gard. Așa-i, își spune când ajunge în fața grilajului, trebuie descuiată poarta. Grădina Suzanei era a cincea sau a șasea din primul rând, singura care avea o bancă. O pusese ea și tot ea plantase un mic ibiscus mov la stânga, la intrare. Dacă își aduce bine aminte, era o gură de apă pentru furtun la câțiva metri de parcelă.
Deschide poarta și o apucă pe prima alee. Numără parcelele, una, două, trei, patru, cinci, dar niciuna nu e părăsită, lăsată în pârloagă de un an. Poate că a greșit aleea.
Nu, asta e, își spune, stupefiat, după un timp, revenind în fața aceleiași grădini, cea mai uimitoare, cea mai frumoasă, cea mai colorată. Sunt verze, verze violete, dar și verzi și mov, plantate în cerc ca o mandală, salată, și chiar flori. Și banca e tot acolo, cu un ibiscus mov – a crescut mult de când a fost ultima dată – și o gură de apă la vreo zece metri.

***
Revine după câteva zile, seara, după serviciu, ca să se asigure că nu avea orbul găinilor și că era vorba într-adevăr de grădina Suzanei. Plecat mai devreme de la birou, își garează mașina la poarta Bagnolet. E plăcută lumina aurie la ora asta, își spune, împingând poarta grădinilor. O lumină plăcutăși ceva calm și liniștit domnește asupra lor, de parcă ar fi o lume aparte. Înțelege de ce Suzanei îi plăcea să vină aici ca să se ocupe de plantele ei, ca și altor două sau trei persoane care sunt acolo, aplecate asupra pământului, prășind, smulgând buruienile, stropind... O apucă pe prima alee și recunoaște de departe grădina despre care crede că este a Suzanei. Abia apropiindu-se descoperă că e cineva acolo, ghemuit lângă ibiscus.
– Ce faceți aici ? întreabă el, surprins. E un bărbat. Un bărbat cu părul alb, cu pulover gros, albastru, și pantaloni de pânză. Întoarce capul spre el, dar rămâne ghemuit.
– Am să smulg și am să ard merișorii ăștia doi.Toți sunt bolnavi. N-ajută la nimic să-i tratezi. Am încercat, dar nu merge. Și dumneavoastră?
E o întrebare potrivită, mai ales că e în costum albastru și pantofi negri din piele de căprioară.
– Mă uit... E a dumneavoastră grădina ? E foarte frumoasă. Cu adevărat foarte frumoasă. Originală, asta e..., mormăie el, brusc jenat de intruziunea lui.
Bărbatul cu păr alb se ridică – e înalt, mult mai înalt decât Claude – își șterge mâinile pe pantalonii de pânză, pantaloni de lucru. Are fața plină de riduri și o privire uimitor de albastră.
– A fost grădina soției mele, spune el.
– A soției dumneavoastră ? Simte cum pălește.
– Da. Acum mă ocup eu de ea. Mai aveți și alte întrebări ?
– Nu, nu... Am să mă plimb puțin. La revedere.
Se îndepărtează, apoi revine.
– Da, mai spuneți-mi ceva. Cum vă numiți ?
– Théo.
– Théo...
– Și dumneavoastră sunteți Claude, nu-i așa ?

***
(....)
Când revine la câteva zile, după serviciu, fără se întoarcă acasă, adică în costum și cravată, dă peste Théo care fumează o țigară stând pe bancă.
– Am văzut că ați trecut pe aici, îi spune de pe bancă.
– Am stropit spanacul.
– E sfeclă...
– Am stropit sfecla și varza...
– Varza de Milano...
De ce îl corectează ? Vrea să-i de o lecție de grădinărit sau o lecție pur și simplu, ca și băiatul lui, săptămâna trecută ?
– Așezați-vă, dacă vreți.
Nu știe ce să facă. Îi vine să plece și să nu se mai întoarcă, a fost de-ajuns, a văzut destul grădina. Dar poate și să se apropie și să se așeze lângă el pe bancă. Oricum, grăbit nu e. Serile încep să se lungească, e plăcut, cu cerul roz și mov spre apus. Și dacă a mai venit o dată, e fiindcă spera în secret să-l întâlnească. E singura persoană care poate să-i vorbească despre Suzana.
– Fumați ? îl întreabă Théo când ajunge în sfârșit la bancăși se așază lângă el.
– Nu. Dar aș fuma una cu dumneavoastră.
E un bărbat bine, în ciuda ridurilor, a obrazului supt, a părului alb, își spune Claude observându-l pe Théo cum scoate un pachet de țigări și îi aprinde una. Un bărbat bine, cu un corp destul de uzat care pare încă viguros.
– Nu mă pricepeam nici eu, deloc. Varză, varză de Bruxelles, varză de Milano... Sfeclă. ... Suzana m-a învățat o mulțime de lucruri.. În sfârșit, am învățat împreună.
Nu-i prea place familiaritatea cu care pronunță numele Suzanei.
– Vă referiți la grădinărit ?
– Se poate spune, da.
– Grădinărit ? insistă Claude cu un pic de ironie și un ton ușor depreciativ.
– Să-ți cultivi grădina. Să te instruiești. Să înveți. Să contempli. Să fii prezent. Să mizezi pe timp.
– Existăși alte feluri de a-ți cultiva grădina, nu credeți ?
– Ba, da, desigur. Dar noi l-am ales pe ăsta.
Nu-i place nici acest „noi”.
– De fapt, Suzana a ales, se corectează el. Când ne-am întâlnit, îl găsise deja. Ideea de grădină îmi surâdea. O grădină, ca să facem ceva împreună. Să vorbim, să ne povestim ce-am făcut peste zi... Suzana avea totdeauna multe de povestit.
– E adevărat, spune Claude, ca să zică ceva, nu numai să asculte.
– Sau să stăm în tăcere. Așa e, în tăcere, dar să fim acolo, prezenți. Și apoi, erau și vecinii. Kyoko, japoneza, într-o parte, și domnul Moretti de cealaltă.
Japoneza pe care o văzuse data trecută se numește deci Kyoko. Iar domnul Moretti trebuie să fie cel cu salata.
– Ne plăcea să ne întâlnim din timp în timp. Fiecare aducea ceva de mâncare. Suzana se înțelegea bine cu Kyoko. Aveau mici proiecte împreună. Și noi doi aveam un proiect.
– Un proiect ?
– Da.
– De ce îmi povestiți toate astea? – Credeam că vă interesează.
Nu era nicio agresivitate în vocea lui Théo, dimpotrivă. Vocea lui era ciudat de blândăși de calmă.
– Știți că Suzana avea să vă părăsească?, a întrebat deodată, cu aceeași voce.
– Ce tot spuneți ?
– Am ajutat-o să-și caute un apartament. L-am găsit, mai departe de aici, de altfel. Unul mare, cu două camere foarte luminoase și terasă.
Claude se ridică. Nu mai poate să rămână acolo. Nu poate să mai asculte nicio vorbă în plus. Nu mai poate, despre grădina asta.
– Ar trebui să mă ascultați încă puțin. Nu v-am povestit totul, zice Théo, mereu calm și chiar binevoitor.
– Nu, e destul. Vă asigur că e destul.