Am început lectura cărții lui Yuval Noah Harari, Sapiens. Scurtă istorie a omenirii, mai întâi în engleză (Sapiens: A Brief History of Humankind, 2011; mă așteaptă pe masa de lucru al doilea volum, Homo deus: A Brief History of Tomorrow), apoi am recurs la traducerea lui Adrian Șerban, apărută de curând la Editura Polirom, în colecția Historia. M-a incitat de la primele pagini. Am recomandat-o imediat în stânga și în dreapta. În ce mă privește, e de importanța cărții apărute cu un an înaintea ei: The Grand Design (Stephen Hawking și Leonard Mlodinow, 2010), în care se propunea o abordare numită „realism dependent de model“ (model-dependent realism): „Creierele noastre interpretează semnalele transmise de organele de simț realizând un model al lumii. Când acest model reușește să explice evenimentele, tindem să-i atribuim ș…ț calitatea de realitate ori adevăr absolut.“ Și cartea lui Harari (41 de ani, școlit la Oxford, profesor la Hebrew University of Jerusalem) e doldora de idei, perspective și ipoteze numai bune de ruminat pe îndelete și de transformat în instrumente ale interpretării lumii/literaturii. Într-un fel, despre această dependență de un model imaginat vorbește și el. În plus, tonul ales e unul dezinvolt epic, cu umor și adesea ironic, așa încât plăcerea lecturii nu e incomodată de detaliile savante care împănează pagina. Afli despre nestatornicia omului, despre nesăbuință și îndrăzneală, despre exploatarea circumstanțelor și capacitatea de socializare, despre curiozitate și dibăcie tehnologică, dar și despre efectele dezastruoase ale prezenței aceluiași om asupra altor specii, căci sapiens încă mai e convins că fericirea și progresul sunt sinonime. Povestea revoluțiilor succesive: cognitivă, agricolă, științifică, nu e, însă, una cu final fericit. Epilogul primei cărți o spune limpede: „Acum 70.000 de ani, Homo sapiens era încă un animal neînsemnat care își vedea de treburile lui într-un colț al Africii. În următoarele milenii s-a transformat în stăpânul întregii planete și teroarea ecosistemului. Astăzi e pe punctul de a deveni zeu, gata să dobândească nu doar tinerețea veșnică, ci și capacitățile divine de a crea și a distruge. ș…țExistă ceva mai periculos decât niște zei nemulțumiți și iresponsabili care nu știu ce vor?“
Aleg să divaghez în aceste rânduri pe marginea teoriei bârfei, pe care Harari o preia și o dezvoltă extrem de convingător. Pe scurt, Homo sapiens a învins toate speciile, pe ceilalți oameni (cel puțin alte șase specii!) și celelalte vietăți fiindcă este bârfitor și mincinos. De aici și-a extras forța. Omul nu e singurul dotat cu o formă de comunicare, și celelalte viețuitoare au perfecționat un instrument de avertizare în legătură cu pericolele. Un cimpanzeu îi poate anunța pe ceilalți că se apropie leul. Dar numai homo sapiens a depășit această utilizare minimal-eficientă a limbajului. Ființă socială prin excelență, pentru homo sapiens cele mai importante informații de împărtășit nu erau cele despre primejdii iminente, ci despre ceilalți oameni: „Pentru bărbații și femeile considerați individual nu e de ajuns să știe unde se află leii și bizonii. Este mult mai important să știe cine urăște pe cine în ceata lor, cine se culcă cu cine, cine este onest și cine este un șarlatan ș…țNoile capacități lingvistice pe care le-au dobândit sapiens moderni acum circa 70 de milenii le-au permis să bârfească ore în șir. Informațiile sigure despre indivizii în care puteai avea încredere însemnau că cetele mici aveau prilejul să se extindă în cete mai mari, iar sapiens puteau să dezvolte tipuri de cooperare mai strânse și mai sofisticate.“ Deși pare o glumă, spune autorul, teoria bârfei e susținută de numeroase studii: „Chiar și astăzi, cea mai mare parte a comunicării umane – indiferent dacă e vorba de e-mailuri, convorbiri telefonice sau articole de ziar – este reprezentată de bârfă. Ea ne este atât de naturală, încât pare că limbajul nostru ar fi apărut chiar în acest scop“. Mai mult decât atât, pofta și disponibilitatea de a bârfi (cleveti, trăncăni, tăifăsui, sta la taclale și alte sinonime ale lui gossip) sunt atât de mari, încât sapiens a născocit el însuși povești/știri pentru a le împărtăși comunității. A învățat să mintă, să ficționeze. Trăsătura specifică doar limbajului omului e aceea „de a transmite informații despre lucruri care nu există deloc“: „Legendele, miturile, zeii și religiile au apărut prima oară odată cu Revoluția Cognitivă. Multe animale și specii umane puteau spune înainte «Atenție! Un leu!». Grație Revoluției Cognitive, Homo sapiens a dobândit capacitatea de a spune «Leul este spiritul protector al tribului nostru». Această capacitate de a vorbi despre ficțiuni este trăsătura cea mai aparte a limbajului sapiens-ilor“. Ea le-a conferit capacitatea fără precedent de a coopera în mod flexibil în număr mare și i-a transformat, astfel, în stăpânii lumii. Mă gândesc că Moromete, cel de la fierăria lui Iocan, știa câte ceva despre puterea cuvintelor, despre verbalizarea meșteșugită prin care poți aduna laolaltă și domina oameni străini. Nici Hanul Ancuței nu-i prea departe.
Ideea nu e neapărat nouă, ci foarte bine pusă din nou în ramă așa încât redevine incitantă și îndeamnă la reconsiderări. Am reținut de mult ipoteza lui Ortega y Gasset cum că limbile au apărut pe lume fiindcă omul e „animalul care a avut anormal de multe de spus“, neajungându-i abecedarul comunicării legate de simpla supraviețuire. Este, adică, Dicentul prin excelență. Pe când avea doi ani și abia descoperise miraculosul instrument al vorbirii, Laura, fiica mea, trăia acut și febril această nevoie „anormală“ de a spune și nu suporta nicio îngrădire. O dusesem la Constanța, la Planetarium. O mână de oameni serioși urmăreau în tăcere explicațiile ghidului apropo de bolta înstelată reprodusă pe cupolă. Laura avea de vorbit, de pus întrebări. O cucoană a apostrofat-o acru: „Taci, dragă!“ Dicentul începător a reacționat violent, repetând printre hohote de plâns: „De ce să tac? Eu vreau să vorbesc!“ În Omul și mulțimea (1957), Ortega y Gasset insistă asupra diferențelor dintre a vorbi și a spune, dintre cuvintele inventariate în cărțile „obeze“ numite dicționare, cuvinte care nu „spun“ nimic, și cuvintele spuse de om într-un complex de realitate care e viața însăși, în zvonul de potențialități enunțiative care îl înconjoară. Animal care avea mult, anormal de mult de spus, a născocit spunerea și abia apoi limba și vorbirea. Între spunere și vorbire se petrece un șoc fecund. Supus coerciției lingvistice de când se naște („fiecare limbă poartă în sine o figură specifică a lumii“), individul are și libertatea de a inventa liber în marginile limbii materne, de a-și lăsa urmele asupra prejmei sociale.
Spunerea excesivă, redundantă, revărsată vine și din incapacitatea dramatică de a conviețui cu necunoscutul, cu misterul, cu ne-spusul. Fiindcă adevărul absolut rămâne un ideal, oamenii avansează ficțiuni după ficțiuni care să-i țină locul. Potrivit lui Vaihinger (vezi Filosofia lui Als-Ob), diferența dintre ipoteză și ficțiune ar fi că cea dintâi pornește de la câteva date reale, se formulează și așteaptă să fie confirmată ori infirmată de realitate, prin repetate experiențe. Ficțiunea se propune pe sine ca înlocuitor, organizează coerent realitatea haotică și locuiește o vreme această coerență fantasmatică. Homo sapiens nu s-a mulțumit cu ipoteza „vine leul!“, ci i-a adăugat ficțiuni în stare să modeleze apoi realitatea însăși. Cum spune George Simenon în L’âge du roman, la întrebarea dacă soarele va mai răsări și mâine, nu se poate răspunde/nu s-a răspuns niciodată altfel decât cu o poveste. Primul scriitor a inventat minciuna, primul cititor a făcut-o să dureze (detalii savuroase asupra temei se pot găsi în Istoria lecturii, al lui Alberto Manguel). Omul e atât de fascinat de spectacolul propriei sale vieți reprezentat de personaje și/sau actori încât e „adrisantul“ predestinat al literaturii. Același Georges Simenon propunea un experiment: imaginați-vă că furnicile, după ce au robotit ziua întreagă adunând provizii și săpând galerii, seara se dichisesc și se adună roată întro poieniță luminată de lună pentru a urmări fascinate, ore în șir, cum pe micul platou din mijloc furnici aidoma lor robotesc adunând provizii, sapă galerii etc. Fascinația narcisiacă față de propria existență e semnul cel mai tipic uman dintre toate. Iar ficționarea acestei fascinații conferă omului capacitatea de a colabora în moduri extrem de flexibile cu un număr nelimitat de străini. Ficțiunea universală se întemeiază pe o subînțeleasă încredere: „Când citim un text de ficțiune, ne angajăm într-un acord tacit cu autorul său, care pretinde că ceea ce a scris este adevărat și ne cere și nouă să pretindem că luăm în serios ceea ce citim“, spune Umberto Eco în Confesiunile unui tânăr romancier.
Ei bine, contractul de încredere reciprocă între indivizii participanți la verbalizarea și ficționalizarea lumii îmi pare tot mai nesocotit astăzi. Dacă ficțiunile au fost țesute de homo sapiens de-a lungul istoriei sale pentru a coagula mulțimi, pentru a le mobiliza în proiecte comune, astăzi verbalizarea e atât de excesivă, încât își ajunge. E o viitură. Ea îneacă totul, uniformizează, înnămolește. Nu mai există nicio diferență între rău și bun, instrumentele de cântărit nuanțele s-au tocit, vorbele, multe, multe, dezbină. Ele nici măcar nu mai zboară, ca să rămână scrisele. Nu sunt șuvoaiele de apă trecătoare care lasă în urmă pietre durabile, ci planează, masiv și inform, în zbor razant de lăcuste și usucă totul în urma lor. Cum spuneam nu de mult, în zgomotirea in-otică a zilelor noastre s-au subțiat chiar înțelegerea și încrederea dintre oameni. Zarva cu sens ori mai ales fără a bârfei ne țiuie în urechi bruind îndrăzneala oricărui gând pe cont propriu în stare să aibă răsunet. Dacă ea, bârfa, a fost cheia succesului lui homo sapiens, amenință astăzi să devină chiar cauza decăderii sale.