BORISLAV RADOVIC /Radovici/(n. 1935, Belgrad). Poet, eseist şi traducător. A terminat Facultatea d Filologie din Belgrad – Literatura generală şi universală şi Teoria literaturii. Debutează cu versuri încă de pe băncile liceului, în 1952. În anul 1956 debutează editorial cu volumul Poeticităţi. Volume de poezii: Celelalte poeticităţi (1959), Maina (1964), Frăţie după insomnie (1967), Descriei, gesturi (1970), Poezii alese (1979), Poezii 1971- 1982 (1983), Poezii alese 1954-1984 (1985), Poezii (1994), Poezii (2002), Poezii alese (2005), Patruzeci de poezii (2007). A mai publicat 4 volume de eseuri: Lupta cu îngerul şi alte eseuri (1996), Despre poeţi şi poezie (2001), Unele lucruri (2001), Citind din Virgiliu (2005), Iarăşi despre poeţi şi poezie (2007). A tradus din poezia lui St.J. Perse, Ch. Baudelaire, P. Eluard şi din proza lui Balzac.
Este deţinătorul mai multor premii pentru poezie şi traduceri.
Borislav Radovic este unul dintre poeţii sârbi de renume din a doua jumătate a secolului XX. Alături de Jovan Hristic şi Ivana V. Lalic, Radovic este considerat a fi unul dintre cei mai importanţi poeţi ai culturii din poezia sârbă modernă. Cunoscut ca un perfecţionist împătimit şi un stilist deosebit, s-a dăruit pe deplin cercetării celor mai profunde straturi lingvistice ale limbii materne. La început s-a afiliat mişcării neosimboliste, reprezentată de J. Hristic, I.V. Lalic şi alţii, dar după 1971, poezia sa este caracterizată de o sintaxă riguroasă până la perfecţiune, iar versul său este scuturat de orice ornament, fără ca poezia sa să alunece în ermetic.

Un loc aparte
I

Există undeva o grădină,
cu puţină piatră grea purtată din copilărie,
şi undeva un copac, o sperietoare,
o prăjină cu câteva zdrenţe,
în fiecare poezie o lume care nu ne va aparţine,
o casă pregătită pentru moarte şi desfătarea vântului;

există acolo, dacă asta mai înseamnă o revenire, în afara
acelor lucruri, şi un adevăr incert şi trunchiat,
în fiecare curte, când vântul se năpusteşte;

în fiecare cap
aerisit de dimineaţă, frunze rotindu-se

în fiecare vis câte-un strop de sânge vărsat în tăcere,
în fiecare vorbă rostită câte o ademenire a morţii.

Există totuşi
undeva acea grădină de piatră,
moştenire a graniţelor fixe sub urzicile aspre,
şi un şanţ, o dungă de gard viu,
o geometrie a spinilor,
un şir de comparaţii bune şi imagini relevante,
şi-n pereţii rari o voce fragilă şi furios zidită;

şi încă, în ochii zăbreliţi ai spiritului, există undeva
acea ţară mănoasă cu pământ negru,
mai curat decât orice vis şi sânge;

şi crestele ei stâncoase
sub soarele răsărit, hotare rare,

apele şipotului prăvălindu-se puternic şi limpezi,
suflul ei stors numai din lumină, flacără a morţii.

II

Totuşi, acela e locul tău de popas,
unul aparte, un loc plăcut,
e ţara în care calci pământul,
casa e tocmai acea casă, cu acoperiş sub semnul
ploilor,
odăile în care păianjenul respiră, şi chiar acea
grădină.

A ta este totuşi
acea amintire a gliei
pe care-ţi pui piciorul cu mare grijă în urma
lăsată.

Iar restul se şterge în orice amestec de cuvinte;
puţin sau mult, un prag prea nedefinit.

Acea
bucurie a ta,
amară, crăpându-se în rana pe care o refuzi,
acea ţară smolită a cuvintelor,
în care arde viu pâsla înmuiată-n smoală.

Şi nimic nu e atât de mort să-ţi oprească privirea
nesăţioasă adulmecând flacăra nemişcată
în care se-adună tot mai îndesat lumina şi
verdeaţa grădinii.

III

A fi aici, a rămâne aici, al cui e mesajul,
al cărei lumi, ce fel de semn atât de clar şi
insistent?
– Doar prezenţa reală pe pragul solid al casei
în care a rămas o voce să spele piatra.

Cine stă acolo, în spatele ferestrei înalte
de-i cade lumina pe frunte, ca o şuviţă albă?
– Nu-ţi mai aminteşti oare, vântul a trântit uşa
şi tăcerea apasă brusc precum piatra.

IV

Combate orice dovadă, dărâmă orice piatră de
hotar
acoperită de cenuşă, acoperită de ierburi sure.
Când o renegi şi îi spui pe adevăratul ei nume,
să ştii, tu o iubeşti, chiar dacă o insulţi.

Totuşi, a ta e
ţara aceasta,
obiceiurile moştenite, cu lungi şi dezmăţate ieşiri din post:

se-ntind în faţa privirii tale abătute.

Şi-ţi spune: vino. Şi aici se sfârşeşte mitul.
Tu nu mai poţi sta aici să priveşti.
Închide fereastra spartă, fosta uşă din spate;
şi pleacă, pe de-a-ntregul, ei să te dăruieşti cu totul.

Ideea de copac

Tu, cel ce priveşti cum creşte copacul
sau cum în jos se pleacă
într-un repaus vertical
tu, care trăieşti acea imagine nefastă îndoită,
neîmplinită în sfâşierea ei,
vei putea oare
să nu fii nici martir, nici călău,
ci doar mijlocitor, precum copacul,
aflat între întuneric şi lumină, între tot
ce eşti şi ce niciodată nu vei fi,
vei putea să păstrezi, odată
când va trebui tu însuţi să te mântuieşti,
întreaga ta iubire pentru acea sărbătoare a
cărbunelui?

Cuvântul în munţi

A vorbi e jenant: e greu însă
să ţii o piatră în gură,
să-i intri în toane, să-i faci pe plac,
să recunoşti noua noastră putere.

Chiar şi munţilor când ne adresăm,
acea tăcere se-ntipăreşte
mai adânc decât orbul surâs matern
pe faţa noastră şi-n pini.

Stânca

Stânca apăru în adâncul priveliştii
sau în ochiul care fără noimă înghite
totul şi albastru este precum ochiul mării.
Frigul se răsfrânge-n pâinea
care sângerează cât o mâncăm tremurând.
Dar nava-şi caută drumul
pe apa-ncreţită şi cerul ascuţit.

Stânca apăru în noi, şi noi în piatră.
Prundiş şi zgomot se prăvăliră peste amiază.
Piatra doarme, omul se ridică şi vede:
el, amantul brazdelor şi gonaciul copitelor,
îşi cântă goliciunea.

Albul

Litera e desenul îndelungatei suferinţe a pronunţiei,
un semn al bucuriei pe fruntea peşterilor mute;

golul este alb: bătrân ca gândul,
întocmai ca geamul seara, în depărtare,

ca genunchiul dansând lângă foc şi morminte.

Prezentare şi traducere din limba sârbă de Simeon Lăzăreanu