Spectacolele prezentate la mijlocul lunii iunie de Baletul Teatrului Mare din Moscova, pe scena Operei Naţionale din Bucureşti, ar fi trebuit să fie prilej de mare bucurie, neumbrită, pentru toţi iubitorii dansului clasic. Şi aceştia s-au dovedit a fi mulţi.
Dar nu a fost să fie aşa. Încântarea resimţită în multe dintre momentele spectacolelor Companiei moscovite a fost încadrată de prea multe alte momente de stupefacţie şi chiar de indignare. Un eveniment nu poate fi receptat izolat de ambientul în care se desfăşoară. Criticul de balet poate opera această separare - şi o va face - din dragoste faţă de dans şi faţă de dansatori. Dar istoricul de artă este dator să dea mărturie despre întreaga atmosferă care a însoţit actul artistic. Şi aceasta nu a fost alta decât atmosfera poluată spiritual, deci inclusiv artistic, în care trăim, cu accentul pus însă, de astă dată, cu claritate, pe lipsa de profesionalism şi de respect faţă de cultură, faţă de artă şi faţă de toţi cei care o slujesc.
Disfuncţiile nu au venit dintr-o singură direcţie, ci din mai multe, în paralel. De aceea este destul de greu de stabilit unde a fost punctul lor de pornire: la Teatrul din Moscova, la Opera din Bucureşti sau la firma de impresariat Artex Group, care a organizat turneul. Oricum nimeni nu a fost la înălţimea obligaţiilor profesionale şi de prestigiu, care se impuneau. Balerinii ruşi au aşteptat o jumătate de oră în aeroportul de la Bucureşti ca să fie întâmpinaţi oficial. Incredibil, în mileniul trei, cu atâtea mijloace de comunicare la îndemână, nu s-a putut ţine legătura cu ei, pentru a se şti ora exactă a sosirii. Balerinii Operei Române nu i-au întâmpinat, aşa cum se cuvenea şi cum au făcut-o balerinii ruşi în 1984, când Compania Operei Române a fost la Moscova. Însă momentul sosirii nu le-a fost comunicat, iar în Operă apăruseră, cu mai multe zile înainte, - nu ştim la a cui iniţiativă -, grafice care le indicau în ce săli au voie să mai intre după sosirea Companiei ruse. Şi acest lucru este de neînchipuit, când ştiut este că orice prilej de întâlnire a unor companii de balet este implicit şi unul de împărtăşire a experienţei lor profesionale. Cu ani în urmă, toţi cei din lumea dansului românesc au putut să asiste la repetiţiile şi studiile Companiei americane a lui Alvin Ailey sau a celei germane conduse de John Neumeier, iar în noiembrie trecut, Sala Mare a Teatrului Naţional din Bucureşti a fost arhiplină cu oameni de teatru la toate repetiţiile Companiei lui Maurice Béjart, iar la studiile respectivei companii au participat o serie de balerini de la Bucureşti şi Constanţa. Balerinii ruşi au fost însă ţinuţi într-o izolare totală, iar fapt penibil, la repetiţia generală care a precedat primul spectacol cu Giselle, la care atât Opera, cât şi Artex Group dăduseră bilete de participare, după primul act, impresarul a dat afară din sală toată asistenţa, adică balerini, elevi ai unor şcoli de coregrafie (unii veniţi de la Bacău), profesori de liceu şi profesori universitari, critici şi oameni de teatru, sub pretextul unor neînţelegeri existente între Operă şi Agenţia de impresariat şi a încălcării unui protocol stabilit cu Compania rusă, care nu dă decât repetiţii plătite (!). Dar toate aceste lucruri nu se cunoşteau şi când au fost distribuite biletele de participare la repetiţii, sau cu o oră înainte, când se intrase în sală? O asemenea jignire adusă breslei dansului nu am auzit să se mai fi petrecut vreodată, la noi sau în lume. În plus, această posibilitate a artiştilor şi elevilor de a urmări repetiţiile Companiei moscovite era pentru cei mai mulţi şi singura posibilitate de a o vedea, deoarece preţurile exorbitante ale biletelor de spectacol nu erau la nivelul posibilităţilor financiare ale oamenilor de artă, ci numai ale celor din lumea afacerilor şi a înalţilor demnitari, cu lefuri astronomice privite din perspectiva unui biet intelectual, iubitor al dansului.
În bună parte, nici presa română nu a fost la înălţime. Nu există respect pentru dans în ţara aceasta şi responsabilitate pentru cele scrise. În România liberă, din 6 iunie 2001, într-un articol semnat de Iulia Blaga şi într-un limbaj cel puţin inadecvat aflăm "cu ce se mănâncă Giselle", adică subiectul, care conţine însă o serie întreagă de inexactităţi - ca să folosesc cel mai dulce cuvânt - pe care aproape ne este jenă să le comentăm, cum ar fi că Giselle se omoară cu sabia la sfârşitul primului act. În acelaşi spirit, după încheierea turneului, în ziarul Ziua, din 18 iunie 2001, apare un articol scris de Manuela Golea, în care este elogiat balerinul Andrei Uvarov, pentru un rol pe care nu l-a interpretat, numele său apărând şi sub o fotografie care îl reprezenta pe un alt dansator. Serviciile culturale ale tuturor ambasadelor strâng tot ce se scrie despre manifestările cultural-artistice venite din ţara lor. Cum se va simţi "magnificul Andrei Uvarov", cum scrie pe fotografia mai sus pomenită, în care apare alt coleg al său, când o va vedea?
Culmea stupefacţiei am trăit-o, însă, citind programul de sală, elegant şi, desigur, costisitor, în care, alături de alte greşeli de nume proprii (Saint-George, pentru Vernoy de Saint-Georges etc.) şi de lipsa semnalării coregrafului şi a celor care au remontat lucrarea într-o variantă proprie, am regăsit în el toate "minunile" din textul apărut în România liberă. Să doreşti să câştigi bani nu este un lucru rău în sine. El devine însă rău când vrei să-i câştigi oricum, fără respect pentru domeniul de care te ocupi. Există istorii ale baletului, există dicţionare de balet, există programul de sală al baletului Giselle, aflat în repertoriul Operei Naţionale din Bucureşti, din toate acestea se puteau extrage informaţii corecte.
Dar să facem operaţia de separare a spectacolelor Companiei Teatrului Mare din Moscova, de tot acest context nefericit, aşa cum am făcut şi în timpul jumătăţii de repetiţie văzute în 15 iunie şi a spectacolelor din următoarele două zile, la care am primit invitaţie. Şcoala rusă de dans clasic şi-a dovedit şi de astă dată calitatea, prin acurateţea şi strălucirea tehnică a tuturor membrilor Companiei Teatrului Bolşoi. Stilul impecabil, adecvat diferitelor dansuri de ansamblu din ambele acte ale baletului Giselle a fost în fericită concordanţă cu valoarea interpretării soliştilor. Obişnuitul pas de deux din primul act a fost înlocuit cu un pas de huit, care a pus în evidenţă, în special, linia impecabilă, vigoarea şi tehnica celor patru parteneri bărbaţi, îndelung aplaudaţi. În acelaşi spirit au fost remarcabile, prin eleganţă şi nobleţe, interpretările date rolului lui Albert (nu Albrecht), de către Serghei Filin, în primul spectacol cu Giselle şi de Andrei Uvarov, în cel din ultima seară.
Gala Stelele baletului mondial, din a doua seară, a pus în evidenţă mai mulţi solişti, care au interpretat o suită de pas de deux-uri celebre, din câteva balete clasice. Şi de această dată interpreţii bărbaţi s-au situat în prim plan. Nu mai văzusem de mult un dansator rus, ca pe vremuri Fadeicev sau Gherman Iansen, care să stea pur şi simplu o clipă în aer, în timpul unei sărituri, precum D. Medvedev, în Precauţiuni inutile. Săritură frumoasă şi turaţie înaltă a avut şi interpretul Gopak-ului din Taras Bulba, R. Pronin (nepoliticos obicei să dai în program numai iniţiala prenumelui unui artist). În cazul lui Andrei Uvarov, care a interpretat pas de deux-ul din Don Quijote şi a lui Serghei Filin, care l-a interpretat pe cel din Frumoasa din pădurea adormită, la calităţile celorlalţi balerini s-a adăugat şi fineţea liniei nobile a mişcărilor. Dintre soliste s-a remarcat Anna Antoniceva, mai puţin în actul II din Giselle, prezentat în prima parte a recitalului, cât în Frumoasa din pădurea adormită şi în Mirtha din Giselle, în care a apărut în ultima seară, roluri mult mai potrivite cu statura şi linia sa impunătoare şi elegantă.
Dar revelaţia acestui turneu a fost Svetlana Lunkina, care se înscrie în succesiunea marilor vedete de la Balşoi Teatr. Pe lângă tehnica stălucitoare necesară oricărui solist de dans clasic, ea are şi largi posibilităţi interpretative. Plină de nerv, cu o mişcare a piciorului care părea că înţeapă scena şi o dezinvoltură încărcată de temperament a mişcării braţelor, în Don Quijote, Svetlana Lunkina a fost un cu totul alt personaj în spectacolul Giselle, din ultima seară: delicateţea mişcărilor braţelor ei sugerau într-adevăr o fiinţă de dincolo de realitate, străbătută totuşi de o profundă şi dureroasă sensibilitate, pur omenească. Întâlnirea cu asemenea interpreţi constituie o bucurie, pentru care trebuie să mulţumim întotdeauna cerului, când ne-o dăruieşte.
O persoană foarte importantă pentru bunul mers al spectacolelor a fost dirijorul rus Aleksander Sotnikov, adevărat dirijor de balet, care a ţinut cu străşnicie orchestra Operei Naţionale din Bucureşti, legată de bagheta sa, de bun intuitor al stării soliştilor, în fiecare moment al spectacolului, stare care nu este întotdeauna aceeaşi.
Deşi ştim că în ultimele decenii la Teatrul Mare din Moscova s-au manifestat şi o serie de deschideri înnoitoare, nu ştim dacă linia strict clasică a secolului XIX, care ne-a fost prezentată nouă la Bucureşti, este linia generală a companiei de balet, de sub noul directorat artistic al lui Boris Akimov.
