Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Meridiane:
Bogdán László: Blazonul cu două lebede (fragment) de George Volceanov


Editura Tracus Arte va lansa în acest an traducerea în limba română a romanului Blazonul cu două lebede al prozatorului maghiar Bogdán László (n. 1948, originar din Sf. Gheorghe, Covasna), premiat de Uniunea Scriitorilor din România în anul 1980. Apărut într-un moment când romanul românesc, reprezentat la vârf de Marin Preda, Augustin Buzura, Constantin Ţoiu etc., îşi propunea reevaluarea unei perioade istorice etichetate de critici drept „obsedantul deceniu”, Blazonul cu două lebede se sincronizează perfect cu tendinţele acelei perioade. Tradus în limba română încă din 1990, inclus succesiv în planurile mai multor edituri (Kriterion, Cartea Românească), rămas în cele din urmă un proiect abandonat, romanul ar putea constitui, chiar şi din ipostaza de text recuperat cu o nedreaptă întârziere, o revelaţie pe piaţa cărţii – asta cu atât mai mult cu cât autorul şi-a confirmat valoarea, primind între timp alte trei premii ale Uniunii Scriitorilor. Şi, nu demult, în timp ce la Bucureşti Dinu Flămând traducea magistral poemele lui Fernando Pessoa, la Lisabona era lansată traducerea romanului Ricardo Reis în Tahiti de… acelaşi Bogdán László.
Naratorul din Blazonul cu două lebede este personajul generic numit Autorul care, ajuns la vârsta de treizeci de ani, evocă diferite episoade din copilăria sa, ce coincide cu anii ’50. O sursă inepuizabilă de umor devine folosirea persoanei întâi plural (a naratorului din prezent) suprapusă peste imaginea copilului de cinci-şase ani prin ochii căruia sunt percepute frământările şi transformările sociale ale anilor de „implementare” a comunismului de import.

Flacăra chibritului relansează investigaţia. E seară, fumul negru ce se-nalţă din cuptorul brutăriei dă naştere unui djin cu barba lungă, din barbă îi ţâşnesc scântei. Prietenul nostru Dani se clatină în faţa noastră ţinând în mână un felinar făcut dintr-un dovleac. Lumina felinarului se revarsă prin ochi, nas şi gură asupra noastră.
– Sunt în dosul coteţului.
– Cine?
– Tanti Kovács şi nenea Balázs, cadristul.
Este vară, luna iunie, o zi de joi. S-au deschis florile de tutun, în schimb cărăbuşii au dispărut deja. Ne târâm cu băgare de seamă prin mireasma ameţitoare a florilor de tutun. Această mireasmă îşi atinge, în sfârşit, după douăzeci şi trei de ani, efectul dorit, strănutăm straşnic o dată şi încă o dată, apoi de cinci ori la rând. Din fericire, suita de hapciu-uri nu are loc atunci şi acolo, aşa că scăpăm neobservaţi. Stau în întuneric, lipiţi unul de celălalt, ca îndrăgostiţii!
Kovăcioaia, guraliva noastră vecină, şi Székely Balázs, cadristul oficiului de pensii, cumătrul şi tovarăşul de şpriţ al unchiaşului nostru beţivan. Despre ce or fi discutând în întuneric în dosul coteţului? Cum de nu observă dovleacul-felinar? Evident, Dani îl stinge înainte de-a porni târâş şi, din masca mai adineauri înspăimântătoare, aducând cu cele de pe Insula Paştelui, nu rămâne decât o simplă coajă de bostan ce pute a stearină topită. Kovăcioaia răspunde la întrebările şoptite ale cadristului, ea nu pune nicio întrebare, pare speriată, îi tremură glasul. Guraliva noastră vecină o fi înspăimântată sau doar se preface? Un răspuns liniştitor nu putem da nici atunci, nici acum, deşi între al cincilea şi al şaselea hapciu, cunoscându-i până la un punct situaţia, am zice că mai degrabă se preface.
– Ce te-a apucat, madam Kovács? Denunţăm întruna, denunţăm, ai? Ţi-ai pierdut minţile sau te pomeneşti că n-ai ce face, că acuşi îţi dau eu!
– Cum să n-am, domnule Székely?
– Pe dracu’ domn. S-a zis cu domnii. A trecut vremea domnilor, madam Kovács. S-au mutat în cimitir domnii, mă mir că tocmai mata n-ai aflat asta.
– Am eu destule pe cap, ba chiar cu nemiluita. Vă poate spune asta oricine de-aici din curte.
– Nu-i mai tot amesteca pe alţii, Matild!
Cadristul hârâie, îşi aprinde o ţigară, la flacăra chibritului îi vedem faţa buhăită, are ochii pungiţi, mâna îi tremură vizibil.
– Nu ştiu, zău, ce-ar zice alde Kis, Szántó şi surorile Béldy, dacă ar şti că te ţii întruna de denunţuri. – Dar, tovarăşe Székely, eu în interesul comunităţii...
– Acum eu vorbesc. Bagă la cap o dată pentru totdeauna că te bag la balamuc dacă nu te potoleşti cu denunţurile. Cămaşa de forţă te aşteaptă. Ai priceput?!
– Mă faci să râd, se dă Kovăcioaia cu un pas înapoi, cu gândul la siguranţa ei, întinzând mâinile în faţă, pentru orice eventualitate. Mă faci să râd, Székely Balázs. Tu mă bagi pe mine la balamuc? Tu, măi carafă beţivă! Bagă de seamă, să nu te bag eu la Jilava!
– Mă ameninţi, cotoroanţo, dă s-o înşface cadristul pe guraliva noastră vecină, dar Kovăcioaia cunoaşte terenul mai bine şi se fereşte din calea lui, iar Székely Balázs îşi pierde echilibrul şi cade lângă coteţ, găinile se apucă să cârâie urât de tot, auzim strigătele lui madam Szántó.
– Tanti Kovács! Avem o vulpe-n coteţ! Tanti Kovács!
O.R.L., canişul jucăuş, soseşte lătrând de zor, se-apucă să amuşine, ceva pare să nu fie-n regulă cu mirosul lui Székely, pentru că O.R.L. nu se mai opreşte din lătrat.
– E încă-n viaţă Hutera Béla, frizerul ăla beţivan împreună cu care ai fost în lagăr la americani, micuţule, sâsâie Kovăcioaia de lângă coteţ. Te-a văzut cum ai pactizat cu ofiţerii americani, primeai de la ei pachete, ba chiar ai primit şi un aparat de emisie-recepţie. Ai grijă, să nu fii bănuit de spionaj!
– Ce tot îndrugi acolo?!, gâfâie cadristul şi sare de colo-colo, încercând să evite colţii ascuţiţi ai lui O.R.L.
– E-o vulpe în coteţ!, răsună tot mai aproape vocea lui madam Szántó.
– Vai de mine, nici prin gând nu-mi trece să-l şantajez pe tovarăşul Székely, n-am dorit decât să-i atrag atenţia că prelegerile ţinute la sat de ilegalistul Kis Dénezs nu el şi le scrie, ci Jovánki György, exponentul clasei exploatatoare decăzute. Atâta am vrut.
– Dă-mi totul în scris.
– N-am vorbit, de pildă, despre faptul că dumneata, dragă tovarăşe Székely, în anii treizeci, ca un craidon de avocat ce erai, te-nvârteai mereu printre cei de la siguranţă, şi nici despre faptul că atunci când Csia, şeful „arcaşilor”1 a intrat în oraş, v-aţi sărutat pe corso, sub orologiu.
– Mata ai înnebunit, Matild.
– Nu-i mai tot da ’nainte cu nebunia, Balázska. Ştiu eu ce vorbesc. Şi, dacă mă mai ameninţi mult cu balamucul, o să merg cu Hutera Béla şi-o să declară m forurilor competente ce hram ai purtat. Hutera o să vină cu mine, e omul meu, iar pe mata te detestă, fiindcă-n lagăr ai fost scârţar, n-ai împă rţit cu el plusul de hrană pe care-l procurai de la ofiţeri.
– Cine-o să te creadă, cotoroanţo? Vorbeşti tâmpenii. În plus, tovarăşii se mai uită şi la cine vorbeşte, nu numai la ce se vorbeşte. Nici mata, nici nemernicul ăla de Hutera nu sunteţi demni de încredere. Nici n-or să stea de vorbă cu voi.
– Mai trăiesc şi fetele cu care pe vremuri, nici nu-i aşa de mult de-atunci, te tăvăleai la bordel, Székely Balázs. Care-ţi răbdau apucăturile perverse şi care-au auzit şi cum l-ai vândut pe comunistul de la fabrica de textile agentului ăluia beat.
– Era beat agentul ăla, Kovács Matild. Nu ştia nici cum îl mai cheamă.
– Se prefăcea. Iar a doua zi pe comunist l-au prins şi l-au omorât în bătaie în camera de tortură. Tu ştiai unde se-ntâlnesc de obicei şi l-ai trimis acolo pe agent. Strada Luncii nr. 10, aşa i-ai zis ofiţerului care chiuia clătinându-se pe picioare. Şi asta-i scorneală?
– Cu mâinile mele-o să te sugrum, cotoroanţo!, scrâşneşte din dinţi cadristul şi se avântă iarăşi la atac.
Găinile, care abia se potoliseră, se apucă să cârâie din nou. O.R.L. se pune şi el pe lătrat.
– E încă-n viaţă şi cea mai mică dintre surorile Belembók, ea a fost cu tine în noaptea aia când i-ai trăncănit detectivului lucruri interzise. Eşti în mâinile mele, ticălosule!
Guraliva noastră vecină începe să ţipe, cadristul vrea s-o prindă de mână, îşi pierde echilibrul şi cade grămadă la pământ. O.R.L. îşi înfige colţii în pantaloni, auziţi cum pârâie stofa sfâşiată.
– Ei, acum să te văd cum mă mai duci la Sibiu, Székely Balázs!
– Da’ cine-a pomenit de Sibiu?, se căzneşte cadristul să se ridice de la pământ.
Îşi aprinde încă o ţigară, la flacăra chibritului îi vedeţi pantalonul sfâşiat de la genunchi în jos, e palid de moarte. Cu un şut bine ţintit îl îndepărtează pe O.R.L., care continuă să mârâie.
– Care eşti aici?, se aude un ţipăt şi în clipa următoare, împiedicându-se de Dani cel întins pe jos, madam Szántó cade în nas.
Sărim ca arşi. O luăm la fugă. Drept către cadristul care încearcă să spele putina prin grădină (ne dăm seama că voia să profite de această pauză forţată ca s-o şteargă), simţim putoarea trupului neîngrijit al lui Székely Balázs, mirosul de ţap amestecat cu aroma tutunului prost.
– Care eşti aici?, ţipă din nou madam Szántó, se ridică cu greu de jos, îşi scutură praful de pe rochie, când brusc se aprind becurile din curte.
Ne holbăm unii la ceilalţi. Székely Balázs horcăie şi ne dă drumul.
– O caut pe tovarăşa Kovács, zice el şovăind.
– Unde?, îl întreabă mânioasă madam Szántó. Lângă coteţ? În întuneric? Dacă n-ar fi vorba despre dumneata, tovarăşe Székely, aş fi tentată să cred că cineva voia să ne fure găinile.
Nu pricepem unde a dispărut într-un răstimp atât de scurt (în câteva secunde) guraliva noastră vecină. Profitând de faptul că nu ni se dă atenţie, o ştergem şi noi frumuşel în grădină, ne oprim după gard, îi urmărim de-acolo.
– Pe deasupra, te-a mai muşcat şi câinele, constată madam Szántó, dar, din punctul de vedere al investigaţiei noastre, asta nu mai contează.
În timp ce amicul nostru flecăreşte de-o bună bucată de vreme la telefon, ne întrebăm dacă tot ce ştia (putea şti?) Kovăcioaia despre cadrist corespunde realităţii. Pentru că în ograda orătăniilor nu-i spusese probabil chiar totul, pe cadrist nu voia decât să-l şantajeze (şi mai ales să-l prevină): să nu-şi piardă simţul măsurii, să n-o dăscălească pe ea, că şi el poate da de belea. Rămânem la părerea că şi cadristul trebuie să se fi simţit cu musca pe căciulă, pentru că în vara lui 1953, la un an după această întâmplare, a fost schimbat din funcţie. Să fi fost mâna Kovăcioaiei în treaba asta? Să fi fost Székely dat jos din cauza acuzaţiilor cu care încercase să-l şantajeze Kovăcioaia lângă coteţ, pe întuneric, în Zodia Gemenilor? Nu ştim.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara