Un Nobel ciudat

Premiul Nobel pentru Literatură de anul acesta nu e ca celelalte. Amânat cu o săptămână, ceea ce a alimentat speculaţiile că există schisme în juriu, apoi decernat, în fine, unei vedete capricioase, care nu răspunde la telefon şi n-ar fi exclus chiar să-l refuze, premiul a inflamat, mai mult ca alte dăţi, breasla scriitoricească de pe toate meridianele şi opinia publică. Publicăm, în paginile României literare, câteva puncte de vedere asupra literaturii lui Bob Dylan.

Mircea Cărtărescu

Take It or Leave It

Lectura pe care Tarantula, ca şi multe alte scrieri post-avangardiste, post-suprarealiste, post-joyceene, în fine, după expresia lui Pynchon, post-ironice, o cere nu e una hermeneutică, de scormonire după un sens încifrat, după un cod zero al scriiturii, ci devine o mantică, o artă a ghicirii ce-şi are originea în I-Ching, în liniile palmei şi-n zaţul ceştilor de cafea. Dylan a absorbit, în 1965- 1966, când şi-a scris singurul „roman”, întreaga uriaşă schimbare a Americii, întregul murmur haotic şi ameninţător, profetic şi anarhist ce se simte (şi într-un fel îşi are originea) în propriile lui cântece, în poezia Generaţiei Beat, în muzica rock, în mişcarea hippy, în marşurile antidiscriminare, în cultura drogurilor şi-n New Age, în furia anticapitalistă şi anti-war. Asemenea lui Kerouac, Ginsberg, Burroughs, Gregory Corso, şi poate mai mult decât ei, Bob Dylan a reprezentat în cântecele şi-n scrierile lui (ce alcătuiesc un continuum fără fisură) criza de identitate a Americii de după război, căutările artistice ale unei generaţii obsedate de sentimentul unei schimbări iminente a lumii.

The times they are a-changing, avertiza el: roata se învârteşte, ce-i azi dedesubt mâine va fi deasupra, ce-i azi dispreţuit mâine va face gloria unei literaturi. Tot acest amalgam haotic de cultură înaltă şi cultură populară, de voci ce se-ntind de la nursery-rhymes la citate sofisticate formează marele colaj al Tarantulei.

Îl invidiez pe Dylan că a găsit pentru producţia sa literară un titlu atât de puternic. Toată greaţa şi frica în faţa unei lumi agresive, de neînţeles sunt concentrate-n imaginea marelui păianjen, adevărat nod de teroare. Toată speranţa de vindecare, de trezire din coşmarul istoriei, de depăşire a impasului existenţial se leagă, pe de altă parte, de tarantella, dansul îndrăcit care te salvează de muşcătura păianjenului. Ambiguitatea titlului avertizează în privinţa indeterminării şi imanenţei (faimoasa indetermanence care pentru Hassan era esenţa postmodernismului) textului care urmează. Tarantula e un mare colaj poematic compus din fragmente ce-ar fi putut fi, cu puţin noroc, cântate. Multe lyrics ale marilor cântece ale lui Dylan sunt la fel de năucitoare. Gândiţi-vă la Jokerman, la The Changing of the Guards, la Sad-Eyed Lady of the Low Lands. Nici unul din aceste poeme n-are nevoie de analiză. Ele sunt închise-n frumuseţea şi enigma lor ca orice obiect din natură. Fiecare astfel de fragment din „roman” cuprinde, în general, câte-o scenă confuză, în general un amestec de voci din baruri sau alte locuri publice, povestea unei vieţi, atacul vitriolant la adresa ipocriziei şi cupidităţii adânc încrustate în natura umană. În finalul acestor „pete” lingvis tice e ataşată câte-un fel de „morală”, exprimată prin câte-o scrisoare sau o notiţă atribuită unor personaje diverse. Nu se poate discerne de-a lungul întregii scrieri vreo structură intenţională clasică, vreo încercare de a da coerenţă întregului, de a face scene şi personaje ca în romanele respectabile. În mod intenţionat, manifest şi recunoscut de autor, Tarantula nu are nici o noimă. Are doar o textură delicioasă a fiecărei pagini, o sclipire unică a fiecărei fraze, o încărcătură explozivă, estetic şi militant, a fiecărui paragraf. Tot ce se poate spune despre carte ţine de poezie.

Din prefaţa la romanul Tarantula, Humanitas Fiction, 2014

Anca Peiu

Dynamitee Dylan

Dylan nici măcar nu e numele său adevărat: este numele altui poet, Dylan Thomas, care nici măcar nu era american, deşi ecoul unor versuri ca ale lui trebuie să fi trecut Atlanticul, ca un bumerang, dusîntors:

Nu păşi-n pace-n acea noapte bună,
Cu furie, furie-nfruntă raza ce apune.

Bob Dylan, cu poezia lui pe muzică, care azi reprezintă iureşul rebel al anilor ’60, pe mai toate meridianele lumii, a căror numărătoare începe mai degrabă de la Greenwich Village din New York, în loc de meridianul zero al GMT, London; acel „Freewheelin’ Bob Dylan,” acel (dublu al lui) „Mr. Tambourine Man,” „ca o haimana” („like a Rolling Stone”) – tocmai a devenit un clasic în viaţă, confirmat de Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2016. Controversat ca artist al cuvântului, Bob Dylan ne face să recunoaştem că vremurile vieţilor noastre – odată cu şi deopotrivă cu cele ale vieţii lui – „s-au schimbat” într-atât, încât poezia intră într-un spectacol live, ţâşnind din pagini de volum direct pe scenă, unde chitara şi muzicuţa o fac (şi) mai concretă.

Desigur, astăzi, cuprinşi de solemnitatea momentului, profesori prestigioşi îi caută lui Bob Dylan precursori canonici, (mai ales) europeni: Baudelaire, Shakespeare. Chiar dacă a împărţit scena cândva, cu Allen Ginsberg, personalitatea iconică a Generaţiei Beat, Bob Dylan se trage dintr-o tradiţie autentic americană de (romantici) poeţi ai realităţii (poets of reality), cu precursori ca însuşi bardul Walt Whitman, şi ca veşnic tânărul, pururi sarcasticul Stephen Crane.

De unde să începem un cuprins cuminte al operei lirice a poetuluimuzician, când ştim bine că am crescut, ne-am maturizat şi chiar mai mult de-atât, în ritmurile lui Bob Dylan, printre versurile lui (in)comode, de toată ziua, bune de fredonat din zori de zi şi până noaptea târziu, pe stradă, pe şosea, în pauză, în bucătăria pâinii noastre cea de toate zilele, sau în laboratorul cu cele mai moderne şi mai arhaice reţete de fericire şi revoltă? Poate de aceea sunt poemele sale atât de greu de tradus: sunt versuri de toată ziua. Bob Dylan ne face mai degrabă să învăţăm americana cântecelor sale. Cumva, asta ne arată că majoritatea lor se trag din „Song of Myself” al lui Walt Whitman. Sau din „War Is Kind” al lui Stephen Crane.

În această împrejurare, atât de greu acceptabilă pentru unii, în care un artist ca Bob Dylan este răsplătit cu Premiul Nobel pentru Literatură, se găseşte un tâlc poate incomod pentru mulţi: poezia realităţii reprezintă un exerciţiu de luciditate de primă necesitate. Dacă vremurile (tocmai) „s-au schimbat,” aceasta s-a petrecut (şi) prin schimbarea criteriilor estetice. Poezia pe muzică e o strategie a supravieţuirii, în lumea noastră – nu prea mult schimbată, în care războaiele bântuie la fel de netulburate ca odinioară, când Stephen Crane scria:

Mamă cu inima agăţată smerit ca un nasture
De giulgiul splendid strălucitor al fiului tău,
Nu plânge.
Războiu-i de treabă.

Desigur, aceeaşi mamă plânge stângaci, şi azi, pe lângă linţoliul aceluiaşi fiu. Pietà încă ne mai înfioară – la fel de firesc cum ne hrănim cu pâinea noastră cea de toate zilele.

Însă Bob Dylan ne-a luat pe nepregătite din nou, tocmai când credeam (aproape) uitate acele cântece (americane) din veacul trecut – care nici măcar nu (mai) este secolul 19.

În cultura română, versul spontan-muzical al lui Bob Dylan a fost adoptat mai întâi de către Florian Pittiş, primul care i-a tălmăcit cuvintele când tăioase, când tandre, interpretându-le ca şi cum acestea s-ar fi născocit chiar pe îndepărtatele noastre tărâmuri. Succesul lor prompt, în rândul studenţilor şi liceenilor de pe-atunci, le confirma universalitatea.

Nouă, celor care am crescut astfel cu ele, cântecele lui Bob Dylan ni-l amintesc astăzi, oricât de ciudat ar părea, pe actorul de pe-atunci al Teatrului „Bulandra.” Fredonându-le ne întoarcem mereu la o fantomă dragă: la acel Ariel, cu acel Prospero, stăpânul său vrăjitor, în care am crezut. Promisiuni sau profeţii, cântecele fermecate au un fel de-al lor de-a se împlini, când nici nu ne mai aşteptam.

Pentru că „Sfârşitul nu-i aici”, cum ştim din cântecul de odinioară (al lui Florian Pittiş şi) al lui Bob Dylan.

Ion Bogdan Lefter

Un poet minunat care şi cîntă... O foarte interesantă, foarte inspirată alegere a juriului care a acordat în acest an Premiul Nobel pentru Literatură: Bob Dylan e un poet minunat, de mare reputaţie mondială, fireşte că graţie celebrităţii lui de muzician; poet şi cîntăreţ care a ştiut să absoarbă în forme accesibile tematici complexe, relevante pentru o întreagă epocă – sau pentru un şir de epoci, din anii 1960 încoace.

Dar Bob Dylan e muzician! De ce să primească un muzician Premiul Nobel pentru versurile lui cîntate, pentru o operă de „textier” (cum li se spune în româneşte autorilor care scriu pentru piesele compozitorilor din genurile zise-„uşoare”)?!

Se cuvine adusă de îndată o corecţie cu privire la natura şi statutul „versurilor pentru muzică” rulate în anumite genuri în ultima jumătate de secol şi mai bine. Nu în zonele superficiale, „de consum”, ale muzicilor doar „de entertainment”, „pentru amuzament” sau doar dansante, cu texte inconsistente, ci în marea tradiţie postbelică a popului şi a rock-ului, cu destule alte variante, mergînd pînă la formule radical-experimentale, „progresiste”/ „progresive”. Cei patru Beatles, alte grupuri precum Led Zeppelin, Rolling Stones, Deep Purple sau Pink Floyd, colegii lor „folkişti”, între care Bob Dylan, Joan Baez, Leonard Cohen ori Melanie, ca şi multe nume de calibru din seriile următoare, pînă azi, şi-au asumat mesaje substanţiale, cu tematici fie general-umane, fie implicate în actualitatea imediată, în linia unui activism social şi politic esenţial pentru evoluţia lumii postmoderne. S-au publicat cărţi cu poemele lor şi s-a scris mult despre ei, despre contribuţia lor poetică şi mai largculturală. La noi a fost susţinută, în urmă cu aproape un deceniu, o teză de doctorat (din păcate nepublicată, din cîte ştiu...) pe tema poeziei rock americane, în sine şi ca sursă de influenţă asupra autorilor-nemuzicieni: a „comis-o” Cristian/Chris Tănăsescu, el însuşi autor de volume de versuri, cu bune ecouri critice, lider al grupului de „performare” poetico-muzicală Margento.

Contribuţii de vîrf au adus în acest sens marii cîntăreţi de „folk”, „cantautorii” de obicei singuri pe scenă, fiecare cu chitara, cu melodiile şi nu în ultimul rînd cu versurile sale, psalmodiate pe fundalul acordurilor simple, fără amplificare electrică, sau al acompaniamentului de coarde ciupite. Nu numai Dylan sau Cohen, recunoscuţi de mult şi ca poeţi, editaţi şi reeditaţi, incluşi în antologii exigente ale literaturii postbelice ori actuale, ci mulţi alţi „folkişti” şi-au publicat poemele scrise pentru a fi cîntate, adeseori adăugînd altele nepuse pe note. Texte direct politice sau mai strict confesive, sentimentale, adeseori melanjînd – totuşi – subiectele personale cu situaţia socială şi cu soarta lumii.

Bob Dylan ilustrează genul la vîrf. În poemele lui cîntate s-au regăsit cîteva generaţii succesive de tineri americani, occidentali, din toată lumea, cărora le-a devenit „purtător de cuvînt”. Versurile sale în aparenţă simple au preluat temele complicate ale unor vremuri de mari avînturi şi de mari crize, de entuziasme şi de traume colective, de tranziţie către un tip nou de societate, de o mereu sporită complexitate, cu incredibil de rapide transformări. Le-a opus reacţii prompte şi directe, a fost tăioscritic, a fost protestatar, a militat pentru drepturile omului, ale oamenilor, privindu-i cu înţelegere, cu tandreţe, cu jale, înţelegîndu-le trăirile, deplîngîndu-le dramele, dînd expresie psihologiilor şi viziunilor lor.

În versuri – spuneam – directe, frazate cu o ingenuitate jucată, apropiate – de fapt – de frusteţea pe care şi-a asumat-o mare parte a poeziei postmoderne. Cum se ştie, a şi adoptat numele marelui nonconformist Dylan Thomas şi şi-a intersectat cariera cu poeţii „beatnici”, cu mulţi alţi artişti reprezentativi ai perioadei. Rămînînd la vecinătăţile literare: i-a stat în preajmă lui Archibald MacLeish, a fost prieten cu Allen Ginsberg ş.a.m.d.; şi a rămas faimoasă lectura filmată a tandemului Ginsberg-Dylan din versurile lui Jack Kerouac, lîngă piatra tombală a celui din urmă...

Sînt – apoi – de adăugat destule despre stilistica efectivă a poemelor lui Dylan, care împleteşte în acea simplitate aparentă fire numeroase, structuri simbolice şi referinţe culturale, în construcţii care-şi au cadenţele lor mai mult ori mai puţin „muzicale”, nu rareori mai degrabă aspre, încît s-a vorbit şi despre „neoavangardismul” lor, despre descendenţa din suprarealism şi despre – iarăşi – vecinătatea sau interferenţa cu poezia „beat”, cu cea a altor binecunoscute grupări scriitoriceşti din New York, Chicago, californiene, de pe unde l-au mai purtat paşii.

De asemenea – proza! Bob Dylan a publicat cîndva (în 1971, cu imprimări de mic tiraj începînd din 1965) un soi de roman experimental, Tarantula, de aiuritoare viziuni şi de mare vervă multistilistică, joycean în sensul cvasicriptic al experimentului din Finnegans Wake. Şi un prim volum de memorii, Chronicles (2004), şi el nonconformist, non-liniar, cuceritor.

De-ajuns pentru a constitui o „operă de Nobel”?! Fireşte, doar a tot fost apreciat de-a lungul deceniilor ca un „mare poet”! Vocile – nici ele puţine – care au formulat rezerve sau critici sau chiar indignare la aflarea veştii că Nobelul pentru literatură a fost acordat „unui muzician” au ignorat nu doar faptul că Dylan e de multă vreme un poet recunoscut, de mare impact, cît – mai ales – rostul şi limitele respectivului premiu: nu e o „medalie de aur” care se acordă „celui mai mare scriitor din lume”, unul singur, „unicul”. Vor fi întotdeauna mult mai mulţi marii poeţi, prozatori, dramaturgi, eseişti care nu vor primi laurii decît cîştigătorii. Lista aleşilor trebuie să fie doar reprezentativă, nu poate fi perfectă, fiindcă nu există cîte un singur „cel mai mare...” pe an. Sînt pe planetă zeci şi zeci, dacă nu sute de „cei mai mari”, autori de capodopere, îndreptăţiţi cu toţii să aspire la prestigiosul titlu. Avem şi noi cîţiva, poate 5-6, poate 7-8 sau cîţi mari scriitori în viaţă avem...