Dumitru Crudu, Salutări lui Troţki,
Editura Univers, Colecţia „Scriitori
români“, Bucureşti, 2016,
157 pag.
Co-autor (alături de
Marius Ianuş) al Manifestului
Fracturismului
(lansat în
1998, în ziarul „Monitorul
de Braşov”),
poet, prozator, dramaturg
şi publicist, Dumitru
Crudu este unul dintre scriitorii
basarabeni integraţi
definitiv în literatura română
postrevoluţionară.
Autorul Falsului Dimitrie a publicat
două romane în anii din urmă (Măcel
în Georgia – 2008, Un american la
Chişinău – 2013), dar şi un volum de
povestiri (Oameni din Chişinău –
2011), care ar putea fi considerat,
deopotrivă, roman modular. Cu Salutări
lui Troţki, Dumitru Crudu continuă
să escaladeze terenul abrupt al prozei
scurte. Cartea apare în proaspăta
colecţie „Scriitori români“ a Editurii
Univers, fiind una dintre câştigătoarele
Concursului de manuscrise, organizat
în 2015. Dificultatea abordării genului
este binecunoscută, iată, de pildă,
o mărturisire a celebrului prozator
sud-american Gabriel García Márquez:
„…efortul de a scrie o povestire este
la fel de intens ca începerea unui
roman. Căci în primul paragraf al
unui roman trebuie definit totul:
structură, ton, stil, ritm, lungime şi,
uneori, chiar şi caracterul vreunui
personaj. Restul e plăcerea de a scrie,
cea mai intimă şi mai solitară care
se poate imagina, şi dacă nu-ţi petreci
restul vieţii corectându-ţi cartea e
fiindcă aceeaşi rigoare de fier de care
e nevoie ca s-o începi se impune şi
ca s-o termini. Povestirea, în schimb,
nu are nici început, nici sfârşit: se
leagă sau nu se leagă. Şi dacă nu
se leagă, propria experienţă, ca şi a
altora, stă mărturie că în majoritatea
cazurilor e mai salutar s-o apuci
din nou pe alt drum sau s-o arunci
la coş” (în introducerea la Douăsprezece
povestiri călătoare). Dumitru Crudu
dovedeşte, şi în acest volum, că
ştie strategiile sau trucurile realizării
unor povestiri care să nu plictisească
cititorul, captivându-l prin verva
narativă şi prin „loviturile de teatru“.
Cele patruzeci şi cinci de povestiri
din Salutări lui Troţki au dimensiuni
reduse (uneori, două-trei pagini) şi
nu se încurcă în explicaţii de ordin
istoric, politic, social, moral etc.
Lipsesc ocolurile preliminare obositoare
sau concluziile cu rol de fermoar
dogmatic. Aceste naraţiuni realistcomportamentiste,
scrise mai ales
la persoana I (dar şi la a III-a), câteva
explicit autobiografice, par bucăţi
rupte din viaţă sau secvenţe tăiate
din filmul estului „sălbatic“ (basarabean).
Prozatorul exploatează literar situaţii
comico-dramatice, evenimente
imprevizibile, întâmplări şocante,
dandanale şi malentendu-uri. De cele
mai multe ori, mizează pe o surpriză
de final, însă găsim şi anti-climaxuri.
Anti-eroi ai timpului nostru, destule
dintre personaje, de regulă alcoolizate,
au un „talent“ deosebit de a se năpusti
în bucluc. „După trei sticle de
votcă verzui, supte cu paiul, cot la
cot cu un rus din Petropavlovsk, e
explicabil să nu mai ştii ce-i cu
tine. Acum însă m-am făcut clei doar
după două sticle de votcă şi iată că
din nou am ajuns în altă parte
decât unde îmi propusesem să fiu“
– recunoaşte franc şi candid naratorul
din O după-amiază la sala de biliard.
Protagonistul din povestirea omonimă
a volumului intră, din curiozitate,
într-un local de nababi. Se împiedică
pe ringul de dans şi varsă paharul cu
vin pe pantalonii albi ai unui şmecher.
Pentru a scăpa de cotonogeala gorilelor
sale, rosteşte, fortuit, dar salutar,
numele Troţki. Un chelner care-i
aduce apoi geanta şi şapca îl roagă
să-i transmită salutări aceluiaşi Troţki.
Cine era Troţki, habar nu avea: „Acum
mai rămăsese un fleac: să aflu şi
eu cine e Troţki“. În Şe-fu!!!, Troţki
este numele şefului unui ucigaş plătit,
iar în povestirea autobiografică Cum
am fost eu şi Troţki bătuţi în Braşov
(o legendă despre naşterea manifestului
fracturist), Troţki devine cognomenul
lui Marius Ianuş: „Eram revoltaţi. Şi
ne-am aşezat să scriem o plângere
la poliţie contra derbedeilor care neau
zdrobit. Dar, în timp ce-o scriam,
plângerea s-a transformat fulgerător
într-un protest faţă de literatura care
se făcea la ora aia în România. Un
protest pe care l-am scris cu mâinile
zdrelite şi belite şi l-am dictat cu
buzele umflate şi tumefiate.// Jnap,
jnap, fiecare cuvânt pe care-l scriam
era un pumn întors haimanalelor“.
Personajul-scriitor povesteşte cu
umor (câteodată negru) şi alte peripeţii
memorabile. De exemplu, în Greva
foamei, el şi prietenul Enrico se
hotărăsc să se alăture greviştilor
foamei din piaţă. Trec însă pe la
restaurant înainte, unde se îmbuibează,
pregătindu-se „pentru a apăra valorile
libertăţii şi mândriei noastre naţionale“.
În scurt timp, vor ajunge, cu stări de
vomă, la spital, iar la întoarcere
vor constata că protestatarii fuseseră
săltaţi de poliţie. Lipsa banilor şi
dorinţa de a mai bea ceva îi aduc, pe
tânărul scriitor şi pe un alt prieten,
Tudor, la o nuntă de mafioţi, unde
pătrund arătându-şi legitimaţiile
(unul de membru al Uniunii Scriitorilor
din Moldova, celălalt, de membru
al Uniunii Cineaştilor). Luaţi drept
artiştii chemaţi în locul celor alungaţi
ca nesatisfăcători, sunt puşi să presteze
la microfon, unde improvizează versuri
în stilul lui Esenin şi Vâsoţki. După
apariţia „adevăraţilor artişti“, oamenii
mirelui îi scot în stradă cu şuturi în
fund (Legitimaţiile noastre roşii).
În Apa rece, anunţul soţiei că se
întoarce acasă mai devreme cu o zi
îl bagă în vrie pe scriitorul narcisist
şi dezordonat. Naivitatea de a primi
în casă un mafiot (fost actor la Teatrul
Naţional), cunoscut în urmă cu douăzeci
de ani, lasă un cuplu fără carduri şi
fără niciun ban, ba chiar şi fără cutia
de prezervative (Chitara pe pat). O
erecţie dureroasă, cauzată de lipeala
în somn a unei fete de trupul lui
Vladimir, în tren, era cât pe ce să-l
facă să lipsească de la prima lui lansare
de carte (Prima lansare de carte). O
farsă aparent distractivă (anunţarea
câştigării unui premiu în valoare
de zece mii de euro) îi aduce unui
scriitor moartea: doi hoţi îl bat
până îşi dă duhul (Mihai Braşoveanu
s-a întors din Roma). Un poet faimos
şi visător, beat criţă, flirtează cu o
femeie frumoasă la o terasă şi o
încasează de la prietenul ei, unul
dintre mafioţii fioroşi ai Chişinăului,
poreclit (să mori de râs!) Scriitorul
(Doi scriitori). Tatăl unei mirese face
stop cardiac la nuntă, iar mama ei
încearcă să ascundă până dimineaţă
decesul (Iurie). Ş.a.m.d.
Din aceste povestiri, oricât de
sumare în contextualizări, se poate
însă contura un fundal social-politic
al Republicii Moldova în perioada
recentă şi actuală: instabilitatea
politică şi nemulţumirile pro-occidentalilor
(mitinguri, proteste, huidumaci
socialişti bătăuşi), discrepanţele
sociale (funcţionari, scriitori, pensionari
săraci, interlopi plini de bani, procurori
opulenţi şi dubioşi), presa transformată
în măciucă pentru adversarii patronilor,
lupta pentru supravieţuire (inclusiv
prin surparea prietenilor), mercenariatul
militar în slujba ruşilor. O lume încă
primitivă, care se îneacă în votcă şi
se zbate în glod (la propriu şi la figurat),
se iţeşte din multe pagini. Un ins este
împuşcat în pădure de nişte petrecăreţi,
o bătrână este omorâtă în bătaie din
cauza unor pui de găină care ciuguleau
roşiile vecinilor (şi cu concursul
medicului care refuză s-o interneze
de urgenţă), un tip care se întorcea
din Rusia este tâlhărit şi ucis, un
fiu îşi jefuieşte părinţii. Secţia de
votare pentru alegerile parlamentare
este închisă o jumătate de oră întrun
sat, fiindcă membrii comisiei
electorale pleacă la o înmormântare.
Şoferii de microbuze, nemulţumiţi
că nu li se permitea să mărească taxa
de călătorie, vandalizează primăria.
Tot un şofer de autobuz îl dă jos pe
călătorul care nu suportă filmele
de groază cu sonorul dat la maximum.
Poate nu toate povestirile sunt la
fel de interesante, important este
însă că nu există gafe de construcţie.
Cu o singură excepţie: naratoarea
din Nu trage are un limbaj dublu,
povestind ba în româna literară, ba
în graiul moldovenesc (greoi pentru
noi). Altfel, este bine că prozatorul
nu cade în capcana autenticismului
cu orice preţ (şi acesta, tot o convenţie
literară, de fapt) şi nu regionalizează
limba personajelor. Colocvialitatea
cu puţin argou şi câteva vocabule
zonale sunt suficiente pentru senzaţia
de naturaleţe.
Salutări lui Troţki este un volum
care amestecă un strop de Caragiale
într-un pahar cu votcă rusească (abisal)
ameţitoare. Lectura lui seamănă cu
efectul unui Blitzkrieg.
