Angela
Marinescu,
Subpoezie.
Opere complete
(vol. I-II),
Editura
Charmides,
Bistriţa, 2015,
474+330 pag.
La Editura Charmides, în
2015, Angela Marinescu
a publicat două volume
masive de Opere complete.
Cu titlul Subpoezie.
Pe care l-aş lua drept o
cochetărie cu antipoezia
(a se vedea mai jos), la fel ca
şi cu dadaismul, expresionismul,
postmodernismul, optzecismul,
douămiismul şi alte etichete
puse, de data asta, de critică
poeziei Angelei Marinescu şi
pe care poeta şi le-a însuşit,
la început ironic, sfârşind
prin a le lua, pe unele, cum ar
fi douămiismul, în serios.
Volumele sunt însoţite de o temeinică
prefaţă a lui Al. Cistelecan. Ordinea
poeziilor în volume este următoarea:
volumul II se deschide cu Var (1989)
şi se închide cu Sânge albastru (1969),
cuprinzând, în ordine inversă faţă
de apariţia cărţilor, poeziile publicate
în anii de comunism; volumul I le
cuprinde pe cele de după 1989, tot în
ordine inversă, de la câteva inedite
recente la Parcul (1991). În ce mă
priveşte, le-am recitit în ordinea
cuvenită, fără să-mi bat capul cu sensul
dat de autoare răsturnării cronologiei,
despre care, de altfel, nu suflă o vorbă
într-un scurt Cuvânt înainte. Din care
aflăm totuşi ce e cu subpoezia afişată
pe copertă: „...Cred, acum, că ceea ce
am scris, în general, este nu atât cultură
sau, cum tot spun de-a lungul anilor,
subcultură (deşi nu ar fi rău nici astfel),
cât, pur şi simplu, anticultură. Pentru
că niciodată, dar absolut niciodată,
nu am crezut şi nu am avut conştiinţa
înfăptuirii unui gest de cultură, scriind.
Era mai degrabă o revoltă, în subtext,
că am ajuns, împotriva dorinţei mele,
să scriu şi nu să trăiesc”. Ştim însă
că, odată consumat elanul contestatar
al modernismului, antipoezia nu e
decât tot poezie, nici măcar una pe
dos, aşa că mărturisirea Angelei
Marinescu, o poetă cât se poate de
lucidă, altminteri, trebuie luată cum
grano salis. E vorba în cele opt sute
de pagini, câte numără împreună cele
două volume, de poezie pur şi simplu,
în mare parte, originală şi puternică.
Relectura poeziilor Angelei Marinescu,
de la debutul cu Sânge albastru (1969)
la Intimitate (2013), mi-a relevat un
lucru de care nu mi-am dat seama
înainte, deşi le citisem şi le comentasem
pe cele mai multe şi nu o dată. E
vorba de faptul că trăsăturile lor
considerate de obicei caracteristice
se bazează, cu precădere, pe doar
două cărţi: Structura nopţii (1979)
şi, mai ales, Blindajul final (1981).
Eu însumi, în Istoria critică pe înţelesul
celor care citesc, am privilegiat acest
tip de poezie de la maturitatea poetei.
Scriam: „Nici un poet din generaţia
1960 n-a reluat în egală măsură
dispreţul lui Ion Barbu faţă de «poezia
leneşă». A trebuit să vină Angela
Marinescu să reafirme că poezia nu
trebuie să facă pactul cu accidentalul
şi relativul. Patetică, poezia ei exclude
explicit ironia, ludicul, anecdota, toată
acea la petite monnaie la care au
recurs mulţi dintre modernişti. Angela
Marinescu a ştiut de la început ce
poezie vrea să scrie. Aproape că nu
există la ea evoluţie. Poezia ei este,
tematic şi formal, matură de la debut,
epurată de biografic, până la a restitui,
după vorba lui Barbu, «figura spiritului
pur».” Deduc din prefaţa lui Al.
Cistelecan că mai toţi criticii au
procedat la fel, când a fost vorba
să sublinieze negativitatea bacoviană
a liricii Angelei Marinescu. Iată de
ce trebuie să recitim din timp în
timp operele! Astăzi, la o nouă
lectură integrală, nu mai cred în
valoarea generală a observaţiilor
cu pricina. Ele continuă să mi se
pară caracteristice pentru poemele
din Blindajul final, nu şi pentru
altele, cele mai multe. Cât despre
o evoluţie a poeziei, ea a existat,
chiar dacă felul reducţionist în care
am citit-o nu ne-a permis să-i
acordăm atenţia cuvenită.
Sigur, destule motive provin în
Blindajul final din cărţile anterioare
ale Angelei Marinescu: moartea,
noaptea, sexul, boala, sângele. Tot
aşa, stările sufleteşti: melancolia,
suferinţa, singurătatea. Chiar şi
autismul liric atât de vizibil în volumul
din 1981 putea fi presimţit în Ceară,
cu peste un deceniu mai devreme:
„Rana,/ Nu e carne şi sânge,/ Căci e
un trup fără trup,/ Un ţipăt fără gură”.
Sau, tot acolo: „Orb trec printre lucruri/
Ca un animal căruia i s-a tăiat capul”.
Ceea ce deosebeşte primele poeme
de cele de la maturitate este acceptarea
anomaliilor existenţei. Nu e vorba de
seninătate, mai degrabă de resemnare,
pe care n-o vom regăsi în respingerea
realului sau în revolta ulterioară.
Poeta se consideră de pe acum un
caz particular de absenţă din realitate,
dar iată cu câtă linişte sufletească
o mărturiseşte, în splendida poezie
Vecina din Poeme albe (1978):
Eşti plecată de mult timp de-acasă?
Vine o vecină, puţin tulburată,
Să mă întrebe.
Cum, plecată, îi răspund eu,
nu vorbesc cu tine, acum,
Plină de o evlavioasă politeţe
şi de respect?
Nu ţi-am mângâiat, adineauri, copilul
cel mic,
Pe creştetul blond?
Nu ţi-am udat,
dimineaţă,
Când soarele abia răsărise, grădina?
Voi toţi
Aţi hotărît să ud eu grădina
Voastră.
Nu te-am sfătuit aseară să-ţi laşi părul
Lung împletit, într-o coadă pe spate?
Doar eşti femeie şi eşti mamă.
Nu mă vezi?
Nu, îmi spune ea şi mai tulburată.
Treptat, cerul poeziei se întunecă.
Poeta se simte „umbră printre umbre”.
„Viaţa mea e ca o carapace”, afirmă
ea. Lirica din jurul lui 1980 seamănă
tot mai mult cu nişte imnuri novalisiene
către noapte: „Cum aş putea trăi fără
tine, energie întunecată?” Poeta se
retrage şi se închide în sine, la adăpostul
unui blindaj pe care îl crede definitiv,
se izolează trufaş: „fără pleoape cu
ochii aprinşi de/ lumină/ fără vedere
în însuşi adâncul feţei/ ce nu mai este
faţă.” E un fel de autism liric, o rupere
a punţilor către un real descărnat,
îngheţat, devenit materie, „umbră
deasă” „îndesată” în vers. Imaginile
ajung la noi sub forma unor telegrafice
comunicări de pe tărâmuri infernale,
tot mai criptice, până la nonsens şi
absurd.
„Scriu într-o limbă pe care numai
eu o cunosc”, declară Angela Marinescu
în Parcul (1991), primul volum
netrecut pe sub ochii Cenzurii. (Ar
trebui, poate, să confruntăm textele
din recenta antologie cu cele de
dinainte de 1989, să vedem dacă
şi în ce măsură Cenzura şi-a amestecat
cerneala cu a poetei, în condiţiile
în care poeziile se fac cât se poate
de evident vinovate de numeroase
încălcări ale normelor etico-literare
ale Epocii de Aur.) Diferenţa de
Blindajul final nu e totuşi foarte
mare. Vechile şi obsedantele motive
se află răspândite aproape peste
tot în versuri, ca nişte indicii,
însă greu de folosit, în descifrarea
mesajului. În ce mă priveşte, n-am
mai putut s-o urmăresc pe poetă
la un moment dat în lirica ei descărnată
şi bizară.
O oarecare limpezire lirică se
produce pe parcursul volumelor care
vin acum la rând cu o anume celeritate.
Avem de-a face cu nişte psalmi
întunecaţi, adresaţi unui „monstru
pe care nu îl pot înţelege”, cum scrie
poeta. Există, ca, de altfel, de la început,
referiri mai mult sau mai puţin
clare la natura poeziei, aşa cum o
concepe autoarea. Exemple: „viaţa
îmi aparţine, poezia nu îmi aparţine”
sau „nebunia mea este mai aproape
de moarte decât de poezie”. Tema
nebuniei, nelipsită cu totul nici înainte,
nici după (până la Intimitate, unde
însă nici nebunia nu mai e ce a fost:
„mă gândeam, dacă aş avea un pistol/
m-aş simţi, în sfârşit, în securitate,/
chiar şi în ceea ce mă priveşte// dar
pistolul se află ascuns la SRI, SIE,
USR, FMI, CE, NATO şi ONU/ în seifuri
scumpe”. O asigur pe poetă că la USR
n-avem nici pistoale, nici seifuri!).
Cu Blues (1997), registrul se
schimbă aproape pe de-a-ntregul.
Avem de-a face cu poezii de dragoste
străbătute, unele, de o imensă
senzualitate. Sexul, prezent de la
debut, în poezii îşi eliberează acum
întreg potenţialul, în versuri cum
poeta a scris prea puţine înainte:
Cum aş putea să renunţ la iubirea
mea pentru tine
când eu sunt iubirea? cum să-mi
strecor mâna printre coapsele
tale când eu sunt mâna? cum să-ţi bei
tu sângele
când eu sunt sângele?
dar pe noi ne desparte ceea ce nu sunt
eu; tu, cu gândirea ta şi cu
patima ta pentru alţii. Şi pentru altele.
Aici îmi pun o piatră
în mijlocul drumului pe care stau să
mă pot ruga să privesc
cum tresare pădurea
cea mai adâncă pădure. cea mai
virgină. cea mai pasivă
şi mai tăcută pădure.
Câţiva ani mai târziu, Angela
Marinescu îmbracă un nou vestmânt
poetic, şi anume acela antifilistin şi
revoltat al lui Geo Bogza din Jurnal de
sex şi Poemul invectivă. Iată: „aş putea
să spun: urinez pe tine, poezie” sau:
să-ţi placă numai politica de culise
a poeziei de cartier
florile imobile şi mari ale sângelui
menstrual al poeziei de cartier
ringul ars de rigoare al femeilor
viscerale de cartier
înşelate de şmecherii de ţigani de
rataţi zeloşi
de tipi ce-şi introduc heroina direct în
vena de la gât
seminţele scuipate cu dispreţ
cuvintele ce desemnează
organele sexuale rostite cu buzele
fardate violent
de rujul violent al fetelor de cartier
Nu lipseşte masturbarea, şi a
poeziei, în versuri voit grosolane,
aşa zicând dintr-o bucată, lemnoase
şi nefasonate: „am penetrat cu toată
forţa orice/ poezia postmodernă,
poezia ludică, poezia tehnică,/ poezia
postcoitum...”. Sinceritatea devine
scandaloasă. Ca şi înainte, poeta nu
cruţă nimic şi pe nimeni. Nici pe
ea însăşi. Doar că în versuri uneori
ireproductibile. Duce indecenţa până
la a-şi publica o fotografie în care
apare în bustul gol şi fără un sân.
Apoi, în anii 2000, imaginaţia
lirică pare deodată secătuită cu
desăvârşire. Nici boala sau „problemele
personale” nu mai sunt capabile să
alimenteze ca altădată poezia: „mă
mişc, fac gesturi cu mâinile,/ îmi
rotesc în orbite ochii,/ mănânc dulceaţă,/
îmi pipăi sânii (unul a dispărut)/
abdomenul şi sexul/ scriu prostii/
mai am câteva minute/ până să pot
întinde mâna/ să ating/ comunismul/
marxismul/ plusvaloarea”. Mai rău
nici că se putea. Intervine, în cele
din urmă, ocazionalul, acela care
părea exclus principial în Blindajul
final, şi, încă, în forme directe, cu
nume de locuri şi de poeţi douămiişti,
de care Angela Marinescu s-a înconjurat,
judecând după ce relatează ea însăşi
în poezii, căci n-am alte informaţii.
Poezia este sumar lirică, cu unele
referiri fără rost la politic (Putin!).
Unii comentatori tineri au văzut aici
anticipări ale poeziei ultimei generaţii.
În această privinţă, eu merg pe mâna
lui Al. Cistelecan din prefaţă: lucrurile
stau exact pe dos: douămiiştii par
a-i fi indus şaizecistei poete maniera
lor de a concepe poezia, fără cea mai
mică tangenţă cu poezia ei dinainte,
şi câteodată fără tangenţă cu poezia
însăşi. Trebuie să recunosc că mă
simt incapabil să interpretez mesajul
din versuri, precum următoarele,
aparţinând celei mai recente poezii
a Angelei Marinescu: „aici nu este
poezie/ nu este agonie sau moarte/
sau blasfemie/ nu este extaz nu este
murdărie/ nu este/ nimic”. O altă
poezie repetă insistent cuvântul
nimic. Omeneşte vorbind, poate fi
la mijloc o mare disperare. Poetic
vorbind, scăderea temperaturii lirice
până sub limita îngheţului arată
crăpături majore în carapacea în care
poeta se ascundea la vârful harului
ei poetic. Blindajul final s-a fisurat.
Sinceritatea nu mai conţine nici un
dram de lirism. Poezia în spirit
douămiist a Angelei Marinescu este,
pur şi simplu, de necitit. E păcat,
fiindcă Angela Marinescu nu e o poetă
oarecare, ci, din contra, una originală
şi puternică, aşa cum am afirmat de
la începutul cronicii mele.
