Jonathan Harris, Bizanţ. O lume
pierdută, trad. din limba engleză de
Mihai Moroiu, Editura Baroque Books
& Arts, 2016, 400 p., f.p.
Încă din primele pagini ale
studiului său,Bizanţ. O lume
pierdută, Jonathan Harris
alege un unghi de vedere
ingenios, menit să clatine –
pe lângă prejudecăţi, locuri
comune şi poncife de tot
felul – chiar fundamentele reflecţiei
tradiţionale asupra chestiunii.
Demonstraţia profesorului de
la University of London nu
pivotează – aşa cum ne-a obişnuit
literatura de specialitate – în
jurul cauzelor prăbuşirii Imperiului
Bizantin, ci propune, dimpotrivă,
reformularea radicală a
interogaţiilor, autorul socotind
că „adevărata problemă nu este
de ce imperiul şi-a găsit sfârşitul,
ci cum se face că a supravieţuit,
ba chiar a cunoscut uneori
momente de înflorire, în condiţiile
în care şansele au fost minime.”
Simpla tentativă de a căuta răspunsuri
pertinente la o asemenea întrebare,
ar fi de ajuns să transforme cartea
într-o investigaţie pe cât de pasionantă,
pe atât de actuală pentru cititorul
vremurilor noastre. Dacă mai punem
la socoteală faptul că autorul este
înzestrat cu talent literar (mai cu
seamă când vine vorba de selectarea
faptelor şi a detaliilor semnificative,
dar şi de construcţie, „montaj”, miseen-
scène), înţelegem de ce volumul
poate fi citit cu interes chiar de către
nespecialişti.
Acompaniat de un moto plin de
tâlc din însemnările lui Ogier Ghiselin
de Busbeq – „În multe locuri întâlneşti
rămăşiţe remarcabile ale monumentelor
străvechi, deşi nu te poţi opri să te
întrebi de ce atât de puţine au
supravieţuit…”–, Prologul deschide
subit perspectiva asupra posterităţii
bizantine, invitând implicit la o reflecţie
pe marginea relicvelor, vestigiilor,
locurilor memoriei. Ne aflăm în
Constantinopolul secolului al XVI-lea,
în vremea domniei lui Suleiman
Magnificul, la un veac după ce metropola
imperială căzuse sub dominaţie
otomană. Facem cunoştinţă cu Pierre
Gilles, călător francez, educat în spirit
clasic şi pasionat colecţionar de
antichităţi, copleşit de amărăciune
în faţa ştergerii grabnice a urmelor
unei societăţi atât de puternice şi de
prospere altădată, cum fusese cea
bizantină. Întors din Orient – relatează
autorul – Gilles este şi cel care
formulează printre primii întrebarea
care-i va urmări veacuri de-a rândul
pe bizantinologi: cum de a fost posibil
ca puternicii stăpâni creştini ai
Constantinopolului să piardă totul şi
să ajungă sclavi ai „necredincioşilor”?
Concluziile sale fixează şi primele
stereotipuri (negative) cu privire la
caracterul bizantinilor (duplicitatea,
trândăvia, delăsarea, aplecarea spre
lux şi opulenţă, lipsa de pragmatism
şi de aderenţă la realitate ş.a.m.d.),
perpetuate de-a lungul secolelor
şi, în multe cazuri, transferate – cu
insesizabile variaţiuni – asupra
„balcanicilor” sau „turco-grecilor”din
veacurile următoare.
Însă miza de adâncime a acestui
prolog simbolic, ca, de altfel, a întregului
volum, nu are de-a face doar cu simpla
deconstruire a unei serii de stereotipuri,
ci vizează reliefarea punctelor forte,
a structurii de rezistenţă a unui edificiu
care, în pofida aparentei precarităţi
sau fragilităţi şi în ciuda presiunii
exercitate constant asupra graniţelor
sale, a reuşit să supravieţuiască mai
bine de o mie de ani. Capăt al unei
„piste de bowling etnic”, după formula
autorului, constituind mereu punctul
de deversare a valurilor de popoare
migratoare venite în special dinspre
stepele Asiei şi din Peninsula Arabă,
Bizanţul – la urma urmelor una dintre
instituţiile omeneşti cele mai durabile
– nu putea decât să piară sau să se
acomodeze. Strategiile la care au
recurs conducătorii săi pentru a amâna
deznodământul inevitabil sunt demne
de luat în seamă (şi Jonathan Harris
le inventariază şi le analizează pe
rând); ele vădesc inteligenţă şi abilitate
diplomatică, într-un context care
cerea, mai mult ca oricând până
atunci, un mod de gândire capabil
„să dezamorseze diversele primejdii
– fie prin integrare şi fixare, fie
prin corupere şi acţiune acoperită,
fie, cel mai ieşit din comun, prin
crearea de splendori vizuale capabile
să-i copleşească pe inamici şi să-i
atragă în cercul prietenilor şi aliaţilor.”
(p.15)
În scopul argumentării teoriei
sale, autorul reconstituie spectacolul
impresionant al intrărilor şi ieşirilor
din scenă a peste optzeci de împăraţi
bizantini, pornind de multe ori de la
detalii marginale sau insignifiante
(teama de apă a lui Heraclit sau
fervoarea iconodulă a împărătesei
Irina), oprindu-se câteodată să corijeze
inexactităţi sau excese ale istoriografiei
anterioare („catastrofa” de la Mazinkert,
din timpul lui Romanos al IV-lea
Diogenes e reconsiderată în termeni
mai flexibili şi mai nuanţaţi etc.)
Metoda predilectă rămâne confruntarea
unor puncte de vedere aparent
ireconciliabile, punerea în oglindă
a versiunii învinşilor, respectiv a celei
propuse de învingători. Un exemplu
concludent în acest sens ne întâmpină
chiar din primul capitol (Amurgul
zeilor), unde sunt „convocaţi” doi
martori ai tranziţiei de la Imperiul
Roman la Bizanţ: unul nostalgic şi
resentimentar, adversar îndârjit al
lui Constantin I (Zosimus), altul
susţinător entuziast al reformelor
marelui împărat şi al noii religii
(Eusebiu din Cezareea).
Alteori intervenţiile hazardului,
bizareriile, răsturnările ironice de
situaţie, detaliile menite să sugereze
atmosfera, sunt punctate cu o sagacitate
de cronicar bizantin târziu (sfârşitul
lui Constantin al V-lea, împăratul
iconoclast din secolul opt, condamnat
la o nemeritată damnatio memoriae;
cultul personalităţii tiranului Andronic I
Comnenul, al cărui sfârşit, survenit
trei secole mai târziu, nu este cu
nimic mai bun; amănuntul că la
încoronarea lui Ioan al VI-lea Cantacuzino,
în anul de graţie 1347, diadema
aşezată pe fruntea împăratului era
împodobită cu pietre preţioase din
sticlă, imitaţii ale celor autentice,
demult înstrăinate, pentru garantarea
unui împrumut de la veneţieni ş.a.m.d.)
Descrierea minuţioasă a cadourilor
diplomatice (în special aur şi mătăsuri)
oferite de bizantini, în vremurile
bune, a ceremoniilor fastuoase şi a
atmosferei pitoreşti din pieţele capitalei
înţesate de negustori arabi (care
aduceau mirodenii, parfumuri, covoare,
porţelanuri, pietre preţioase şi obiecte
din sticlă), italieni (care veneau cu
lemn, aur şi lână), ruşi şi bulgari (care
comercializau miere, ceară, chihlimbar,
pânză de in, săbii şi blănuri); portretele
memorabile de împăraţi (ca acela
al viteazului Nicefor al II-lea Focas,
„scund şi gheboşat, cu sprâncene
negre, stufoase şi nas coroiat”, despre
care un adversar spusese că „n-ai
vrea să te întâlneşti cu el pe întuneric”);
şi peste toate, suprema ironie (a sorţii,
a istoriei?), că atunci când, în cele
din urmă, turcii otomani au izbutit
să supună imperiul creştin, au făcut-o
recurgând la o strategie cât se poate
de… bizantină – infiltrarea progresivă:
„În vreme ce se petreceau toate astea,
îşi urma cursul una dintre cele mai
discrete şi mai minimalizate cuceriri
din istorie. Pornind de la capul lor de
pod din Gallipoli, otomanii nu au
supus, ci s-au infiltrat în Tracia
bizantină. Nu au existat nici bătălii,
nici asedii.” (p.366) Nu avea să se
scurgă un secol întreg până la verificarea
eficacităţii acestei manevre.
Din câte ne putem da seama, toate
acestea reprezintă elemente în măsură
să confere dinamism, culoare şi chiar
o urmă de inefabil, lumii pierdute a
Bizanţului. O lume surprinzător de
actuală, totuşi, aşa cum ni se înfăţişează
ea reconstituită fragmentar din ceea
ce Iorga a numit „o succesiune de
anecdote tragice deschizându-se pe
un fond imuabil”. Şi care, neîndoielnic,
posedă resurse epice imanente, în
pofida – sau poate tocmai datorită
– previzibilităţii induse, de la un punct
încolo, de derularea şirului neîntrerupt
de fapte, războaie, ceremonii, atrocităţi,
uzurpări, înfrângeri şi victorii pe
muchie de cuţit. (Re)povestită de
Jonathan Harris, istoria longevivului
imperiu se citeşte cu sufletul la gură,
mai ceva decât un roman de aventuri,
deşi cercetătorul nu face nici o
clipă rabat de la rigoarea academică
sau de la probitatea ştiinţifică. Nu
mă îndoiesc de faptul că, pentru
cititorul român, aflat de multe veacuri
aici, la porţile Orientului, într-o
perpetuă tranziţie, cartea istoricului
britanic va reprezenta o lectură
captivantă.
