Principalele calităţi ale biografiei realizate de Florentin Popescu rezultă din talentul de reporter şi din onestitatea documentaristului. Exegetul se află "pe urmele lui V. Voiculescu", ca în prima carte pe care i-o consacrase, şi îl urmează turistic când cu o fidelitate justificată şi profitabilă, când cu o insistenţă exagerată şi inutilă. Primele trei capitole - Copilăria şi adolescenţa, Tinereţea, Trudă şi glorie - adică jumătate din carte, adoptă acest stil reportericesc, cu pagini descriptive şi virtuţi de contextualizare. Aflăm numeroase detalii despre părinţii viitorului poet, casa părintească şi atmosfera copilăriei în Pârscov, un sat pe Valea Buzăului (p. 7-26), despre oraşul Buzău şi "desprinderea tragică de sat" pentru continuarea studiilor (p. 26-36), despre Bucureştiul în anii 1897-1901, când adolescentul urmează cursurile Liceului "Gheorghe Lazăr" (p. 36-44), iar apoi tânărul Voiculescu optează pentru Facultatea de Medicină, frecventată în anii 1903-1909, deşi era mai tentat de Facultatea de Litere şi Filosofie (p. 45-51). Se detaşează câteva episoade biografice mai pline de consecinţe decât altele: colegialitatea liceală la Buzău şi prietenia literară cu G. Ciprian şi Urmuz, componenţi ai societăţii literare "Capul de răţoi" (p. 43); călătoria la Veneţia în 1907 (p. 51-58); romanul sentimental cu Maria Mitescu, cunoscută în 1908 la Pârscov şi cu care medicinistul se va căsători în 1910 (p. 58-66); peregrinările profesionale ale tânărului medic prin sate din Gorj, Buzău, Ilfov, Dâmboviţa, până ce, în 1915-1916, se statorniceşte pentru scurt timp la Buftea, unde s-a apropiat de casa familiei regale şi s-a împrietenit cu prinţesa Nadejda Ştirbey (p. 66-75); mobilizarea, în 1917-1918, ca medic militar la Bârlad, unde îl cunoaşte pe Al. Vlahuţă, aflat în refugiu (p. 75-91). V. Voiculescu se stabileşte definitiv la Bucureşti începând cu toamna lui 1919, în ianuarie 1920 este numit "medic al Domeniilor Coroanei", iar în noiembrie 1921, subdirector al Fundaţiei Culturale "Principele Carol" (p. 96-98). Cariera sa dobândeşte o ascensiune socială moderată, întregită de acţiunea frenetică a publicistului (prea puţin cunoscută astăzi), de activitatea excepţională de colaborator, referent, consilier, redactor la Radio, începând cu 1933 (p. 149) şi continuând până în 1945 când este dat afară în vremurile tulburi ale prefigurării unui nou regim politic (p. 157, episod insuficient lămurit, care ar trebui legat de pensionarea ca medic în 1943). Pasaje parazitare sau supradimensionate mi s-au părut relatările despre excursiile lui V. Voiculescu în Munţii Buzăului, la mare, în Bucegi (p. 109-123), la Craiova, Sarmisegetusa, în Retezat (p. 163-174), mai ales pentru că sunt înglodate de multe presupuneri de tipul: "a trecut, poate, şi prin piaţa colegiului…" (p.164), "Voiculescu şi Herescu vor fi simţit şi ei acea atmosferă intimă…" (p. 167), "…se vor fi grăbit să ajungă pe Valea Cernei…" (p. 168) etc. - reminis-cenţele unor reverii turistice ale exegetului însuşi, atribuite arbitrar scriitorului. Mari porţiuni din carte ne apar mai degrabă ca produs al unei geografii literare decât al unei istorii literare - ceea ce nu e neapărat un defect, ci o particularitate cultivată de disponibilităţile reporterului, prea turistic, totuşi, pe alocuri.

Anul 1946 reprezintă o ruptură dramatică în viaţa scriitorului, produsă de evenimente tragice ale vieţii personale (moartea soţiei şi moartea lui Ion Pillat, unul din cei mai buni prieteni) şi de schimbări radicale în viaţa sa publică (pensionarea ca medic, înlăturarea lui brutală de la Radio, ocupaţia sovietică a ţării şi prefigurarea altui regim politic) - ceea ce-l determină să adopte exilul interior, iar mai apoi să opteze pentru isihasm, mai mult ca proiect spiritual de singurătate, concentrare în sine şi pace lăuntrică decât ca realitate a izolării totale a călugărului în pustie. Soluţia este frenezia creaţiei literare, participarea la conferinţele şi rugăciunile grupului restrâns "Rugul Aprins", care se întrunea la Mănăstirea Antim (p. 225-234), la Alexandru Mironescu sau în salonul lui Barbu Slătineanu (p. 193-194), unde V. Voiculescu îşi citea prozele, audiat şi comentat de Vladimir Streinu şi Dinu Pillat. O noutate documentară o reprezintă întâlnirile din casa din Dealul Spirii a ospătarului meloman Apostol Apostolide (p. 212-214), un personaj desprins parcă dintr-un roman de G. Călinescu. Toate acestea, împreună cu alte detalii biografice, sunt prezentate pe larg în capitolul V, Exilul interior. Isihasm şi creaţie (p. 187-250).

Faţă de versiunea din 1984 a biografiei scrise de Florentin Popescu, cea mai importantă noutate documentară este adusă de capitolul VI, despre Anii recluziunii şi sfârşitul (p. 251-295), o comprimare a investigaţiilor din volumul menţionat Detenţia şi sfârşitul lui V. Voiculescu. La 74 de ani, în 1958, V. Voiculescu este arestat şi apoi condamnat sub acuzaţia de "uneltire împotriva ordinii de stat", dovezile fiind "o seamă de poezii pe teme mistice, care au un caracter duşmănos, ostile faţă de regimul democrat-popular din R.P.R.", învinuirea că participă la discuţii într-un "grup contrarevoluţionar" şi comentează ştirile transmise la "posturile de radio imperialiste" (îndeosebi p. 276-279). Consecinţele tragice sunt: condamnarea la 5 ani temniţă grea, suspendarea pensiei, confiscarea averii, adică a bibliotecii şi a manuscriselor. V. Voiculescu va fi eliberat în 30 aprilie 1962 şi va mai trăi exact un an, până în noaptea de 25 spre 26 aprilie 1963. E un documentar cutremurător, partea cea mai bună a cărţii lui Florentin Popescu, pentru că ştie să pună în pagină documentele şi lasă să vorbească mărturiile.

Dimensiunea cea mai vulnerabilă a biografiei ţine de interpretarea critică a operei, care nu e, bineînţeles, menirea principală a cărţii, dar nici nu se poate lipsi de ea. Căci nu se poate face istorie literară fără critică literară. Florentin Popescu privilegiază descriptivul şi pastelul din poezia voiculesciană şi uită să facă o istorie internă a poeziei religioase, pentru a nu se lăsa surprins de izbucnirea tematică din Călătorie spre locul inimii. Comentariul prozei se limitează, din păcate, la un şir destul de anost de rezumate ale povestirilor (p. 194-211), uitând cu desăvârşire parabolele religioase, pentru că rămâne uneori cu informaţia, în mod curios, la nivelul începutului anilor ´80, când acestea încă nu fuseseră editate semnificativ, nici în volumul Gânduri albe (1986), nici în Toiagul minunilor (1991). Admiraţia pentru proza voiculesciană se exprimă mai mult adjectival, prin superlative, decât prin analize: astfel, în Sezon mort efectul cumulativ e "extraordinar" (p. 203), Pescarul Amin are "o formidabilă deschidere simbolică" (p. 205) şi un final "magistral", care merită citat, "oricare alt comentariu fiind de prisos" (p. 207). Rezultatul nu poate fi decât o repovestire rezumativă, punctată exclamativ, căci nu se poate face critică literară cu convingerea că "orice comentariu e de prisos". Concluzia exegetului e că temele şi motivele povestirilor voiculesciene "sunt variate", arta prozatorului e "extraordinară", iar subiectele "senzaţionale sau banale". Cu astfel de aprecieri critica însăşi cade în banalitate. E apoi mult prea reductiv, chiar comic, să califici asceza voiculesciană din anii ´50, ce tinde să se identifice cu isihasmul, drept "un trai sportiv" (p. 236), când e vorba de o practică prin excelenţă spirituală; exegetul persistă în greşeală când scrie cu seninătate despre "viaţa de autentic sportiv pe care o dusese V. Voiculescu înainte de arestare" (p. 290). Deficienţe de informaţie îl fac să califice un poem ca În San Marco "cvasiinedit astăzi" (formulă imposibilă!), când el a apărut de cel puţin patru ori până acum, inclusiv în volumul de debut Poezii (1916), deşi biograful afirmă nedocumentat că "poezia În San Marco n-a fost publicată niciodată în volum" (p. 56). S-ar fi putut consulta şi Integrala operei poetice a lui V. Voiculescu, realizată de Roxana Sorescu în 1999 la Editura Anastasia. Precaritatea unor interpretări critice se însoţeşte uneori cu astfel de impardonabile lacune sau inexplicabile retardări documentare.

Dacă biografismul lui Emil Manu (despre care am scris acum două săptămâni) e mult prea sec şi dezarticulat, biografismul lui Florentin Popescu e prea descriptiv, liric şi participativ. Naraţiunea biografică obiectivă, fluentă, şi documentarismul neutru, dar sugestiv şi revelator, par destul de greu de atins.