Organizaţia Naţiunilor
Unite a declarat 2015 Anul
Internaţional al Luminii,
ceea ce a determinat-o
pe Irina Petraş să se
autosugestioneze la
modul poetic şi să i se
pară în anul trecut că vede
lucrurile din jur mai luminoase,
ca şi cum această arbitrară
învestitură marcată în calendar
de prestigiosul for internaţional
ar fi spulberat norii, ar fi alungat
umbrele din juru-i.
(Îmi vine în minte o situaţie oarecum
asemănătoare, dar sumbră, găsită în
Chişu şi holera, din sorescienii La
Lilieci: „Când s-a declarat holera,
în 1913 (că dacă nu se declara/ De
la primărie, ca pacea ori războiul,
lumea nu credea)./ S-a făcut o carantină
la Creţan la deal”.) Poate că acesta
a fost şi un motiv în plus pentru
autoare să dea o tentă mai luminoasă
titlului ultimei apariţii editoriale,
Vitraliul şi fereastra. Poeţi români
contemporani (Ed. Şcoala Ardeleană,
2015).
Vitraliul face o trimitere directă
la sfintele lăcaşuri creştine, dar o
mărturisire făcută undeva în cuprinsul
cărţii ne disuadează în ceea ce am
fi putut crede la o primă vedere despre
înclinaţiile bisericeşti ale Irinei Petraş:
„Sunt atee pur şi simplu, aşa cum un
altul e credincios, la fel de pur şi
simplu (ori, poate, nu atât de pur şi
simplu, dar asta e problema intimă
a fiecăruia). Nu văd litigiul, în ce
moment al credinţei tale poţi ajunge
intolerant faţă de necredinţa sau
altfel-credinţa celuilalt? Sunt ambele,
şi multe alte feluri compozite,
feluri omeneşti de raportare la lume,
rost, împrejur. Poţi accepta originea
divină a poeziei în singurătate şi în
armonie deplină cu cel care iubeşte
poezia fără a i se părea evidentă ori
necesară divinitatea/divinizarea poeziei
şi a poeţilor (s.a.)” (pp. 106–107).
Prin urmare, cred că pentru o iubitoare
de limbaj poetic, de viaţă trăită în
nuanţă, aşa cum este clujeanca noastră,
titlul cărţii este ales mai mult pe cale
contrastiv-impresionistă, din moment
ce vitraliul filtrează din înalt culorile,
pe când fereastra oferă imaginea
brută a realului, în toată concreteţea
şi urâţenia lui.
Raportându-ne la istoria poeziei
româneşti din ultima jumătate de
secol, această oscilaţie în percepere/
percepţie prin vitraliu şi de la
fereastră ar traduce diferenţa dintre
poezia ca transfigurare sau filtrare
a modernităţii şi poezia ca transcriere,
publicată în ultimele două decenii.
Iată cum se observă, din cadrul ferestrei
critice a Irinei Petraş, poezia ultimei
perioade, în câteva scurte încercări
de ordonare a ei pe tendinţe la vedere
ori subterane: „multe dintre manifestările
mizerabiliste ale poeziei deceniilor
din urmă mi-au dat senzaţia unei
construcţii de mucava, fără să-mi pot
reprima impresia de făcătură, de prea
stridentă intenţie de a şoca. Pot crede,
fireşte, că unele dintre ele e posibil
să se fi întemeiat pe dezgust autentic,
să fi tradus greaţa şi disperarea
de a fi într-o lume mereu imperfectă.
Zoaie şi dejecţii polemice, sfidătoare,
menite să lanseze un manifest”
(p. 89).
Desigur că, în analizele sale din
carte, universitara clujeană atinge
toate marile teme ale poeziei, structurate
cu ajutorul unor instrumente de lucru
proprii: feminitatea limbii române
ilustrată prin genosanalize, declinarea
poeziei, poezia în văzul lumii, de la
vedere la vedenie, întoarcerea refulatului,
moartea în poezia mileniului al treilea,
proba singularităţii, despre locuri
şi locuire. Dintre toate aceste aspecte,
mă opresc în rândurile următoare
doar asupra primelor două şi încep
prin a spune că este posibil ca interesantul
studiu din 1999, Limba – stăpâna
noastră. Încercare asupra feminităţii
limbii române, cu o continuare în
aplicaţiile existente în volumul de
faţă, să nu fi apărut dacă, în copilărie,
Irina Petraş nu ar fi avut revelaţia
faptului că genurile nu se prea potrivesc
în toate limbile.
Chiar aşa: cum să fie nimeni altul
decât soarele de genul feminin în
limba germană? Uluirea i-ar fi fost
şi mai mare – mărturiseşte autoarea
– dacă ar fi aflat atunci că în limba
maghiară nu există genuri (citind un
curs de-al lui Roland Barthes, ţinut
în 1977 la Collège de France, am
reţinut la un moment dat amănuntul
amuzant că marele semiolog se întreba
cu ironie cum s-ar putea traduce din
franceză în maghiară un roman cu
titlul Elle et lui, scris de Marc Lévy).
Ulterior, lucrurile i-au devenit foarte
clare Irinei Petraş şi trebuiau spuse
răspicat: limba română NU (negaţie
scrisă astfel) are neutru, adică ceva
ce nu este nici masculin, nici feminin,
ci ambigen, adică ceva care este când
masculin, la singular, când feminin,
la plural. Şi aceasta deoarece limba
română dezvoltă contexte strict şi
dezinvolt sexualizate, unde jocul liber
al ambigenului de la un sex la altul
proliferează calităţi androgine capabile
să deschidă perspective nebănuite
valenţelor sale combinatorii, îndeosebi
poetice.
Genosanalizele îi dovedesc Irinei
Petraş că feminitatea, plină de nuanţe
androgine, a limbii române stă la
baza multiplelor perspective lirice
deschise poeţilor noştri şi că tot ea
le face şi mai greu traductibilă poezia
cu toate nuanţele ei. Explicaţia
este de găsit în faptul că androginia,
datorată vervei seminale a ambigenului,
este nesigură şi prolifică în nesiguranţa
sa. Mai mult, aceste spaţii privilegiate
ale exercitării feţei duble, androgine,
sunt extinse şi asupra firii şi
comportamentului poetic. Astfel,
într-o genosanaliză despre un important
poet contemporan, se face o demonstraţie
despre presiunea pe care limba o
poate exercita asupra imaginarului:
„Nu doar feminitatea limbii române
asistată de un ambigen cu «dublă
personalitate», cu acces la valenţele
androginiei e vinovată de frecvenţa
unor asemenea imagini, ci şi structura
fundamental feminină a poetului
Adrian Popescu, căruia-i sunt străine
atributele agresiv masculine. [...]
«Locuitor», în anii debutului, al Umbriei,
provincie, şi umbră, şi ambră, nu
geografică, ci interioară, Adrian
Popescu, acest latin răsăritean («ca
un vrej pe columnă neamul meu urcă
la cer»), este un poet al dublului în
expresia fizică şi lirică a căruia fiecare
atribut e secondat îndeaproape de
opusul său” (pp. 257–259).
În linii mari, lucrurile cele mai
importante pentru român (fie el bărbat
ori femeie) şi pentru existenţa sa
în lume, în regim sublunar, sunt
exprimate prin nume la feminin sau
ambigen. Citind poezia românească
a ultimelor decenii, Irina Petraş caută
şi găseşte cu încântătoare lejeritate
exemple despre coagularea metaforică
în funcţie de un gen sau altul, despre
presiunea genului substantivului
asupra imaginii poetice, despre
permanenţa şi feminitatea fundamentală
a limbii mai ales atunci când îmbracă
formă poetică. Într-o paranteză la
o fişă de lectură despre poezia Constanţei
Buzea, criticul (ah, la masculin!) afirmă
că „în spaţiul literar românesc, liricii
feminine îi este străină situarea întro
zonă a feminităţii marginalizate,
secundare, cu teme specifice impuse
de prejudecăţi sociale. [...] Feminitatea,
înţeleasă ca vibrare personaliza(n)tă
la absenţă, la carenţă, la neîmplinire,
e datul fundamental al marilor poeţi,
bărbaţi ori femei; ea ţine de înzestrări
spirituale şi de sensibilitate. Condiţia
feminină nu înseamnă dulcegărie,
sentimental, superficialitate, ci
sinceritate a destăinuirii, senzualitate,
forţă a inciziilor lirice, eleganţă a
expresiei, voluptate polifonică a
peisajelor psihice, toate slujind tendinţei
umane a exprimării de sine” (pp.
108–109). Singularului şi stingherului
masculin nu-i rămâne în aceste condiţii
decât să viseze la feminitatea
(in)accesibilă. Masculinul nu este o
soluţie, nu rentează! – sugerează
uneori, dar scrie şi apăsat alteori,
deloc feminista Irina Petraş (aşa cum
o ştiu eu), parcă pentru deliciul
suprematistelor feministe care i-ar
citi aserţiunile.
Rămânând cu cartea de gramatică
deschisă tot la substantiv, pasionata
iubitoare a limbii române descrie
declinările şi le transformă cu multă
fineţe în instrument de analiză critică,
poezia fiind clasificată în funcţie de
cazul predilect. Ca şi în situaţia
genosanalizelor, preferinţa pentru
un caz sau altul, identificată în opera
cutărui sau cutărui poet, oferă
perspective inedite. În privinţa clasicilor,
pe filiera aserţiunilor lui Constantin
Noica, „Bacovia e poetul nominativului
absolut ce-şi alungă condiţionările
resimţite ca excesiv limitative; Blaga
– al nominativului relativ, răsfrânt
în oglindă; Alecsandri se defineşte prin
genitive; Coşbuc e poetul neastâmpăratelor
acuzative…” (p. 33). Privind înspre
contemporaneitate, dacă Ioan Es.
Pop este poet al nominativelor,
acuzativele fiind excluse ori
excluzându-se axiomatic din calculul
său existenţial, Dinu Flămând
reprezintă o „varietate” specială,
deviată, de poet al genitivelor.
Pentru Irina Petraş, fiecare poem
reuşit mai adaugă un ciob de vitraliu
la recompunerea sensului existenţei
exprimat în regimul metaforic al
limbajului poetic. Meditând la rosturile
de pe lumea asta ale poeziei, ea nu
îşi poate imagina societăţi sau popoare
întregi cuprinse brusc de patima
cititului cărţilor de poezie. I s-ar părea
a fi o situaţie hilară, dacă nu chiar
oribilă: „De poezie au nevoie anumiţi
oameni, iar alţii o duc foarte bine fără
ea (eu am dreptul să mă îndoiesc
de binele lor, dar nu le pot refuza
dreptul de a se îndoi de binele pe
care mi-l aduce mie poezia; sunt
lucruri care se petrec atât de adânc
şi personalizat, încât scoaterea lor la
lumină trebuie să se petreacă grijuliu
şi cântărind fiecare gest şi cuvânt)”
(p. 10).
Îmi cântăresc şi eu fiecare cuvânt
şi spun că nu mă îndoiesc nicio clipă
de binele pe care i-l aduce poezia
Irinei Petraş (dar nici de binele pe
care i-l aduce Irina Petraş poeziei).
Dacă nu ar fi fost aşa, nu ar fi privit
ea cu atâta plăcere poleită feminin
şi cu pătrundere analitică prin aceste
„ferestre-vitralii” vibrând de sonuri
ale poeziei contemporane. Nu s-ar fi
citit şi căutat pe sine. Apariţia
cărţii Vitraliul şi fereastra. Poeţi
români contemporani ne întăreşte
convingerea că universitara clujeană
şi-a îngrădit propriul teritoriu critic
cu tot mai multă distincţie/distingere
şi benefică dezinvoltură. Irina Petraş
se acomodează cu plăcere oricărui
interior poematic, alege cu uşurinţă
perspectiva convenabilă rost(u)irilor
şi deschide larg ferestrele interpretării.
