Deși scrisă acum șase secole, mai precis în 1367, din cartea lui Petrarca afli că sunt trei trăsături ce definesc viața literară: bîrfa, ura și pofta de revanșă. Să le luăm pe rînd.
Bîrfa e zgomotul de fond, zumzetul din otrava căruia fiecare își primește porția de terfeleală zilnică, potrivit regulii că ai atîta valoare cîtă pleașcă de cleveteală încasezi în unitatea de timp. Ești în măsura în care ești maculat, conturul identității fiind dat de frontul de invectivă pe care ești silit să-l întîmpini. Ura e drojdia de bază, acea emoție crucială din tăria căreia se nasc orgoliile autentice, naturi dîrze al căror blazon se trage din bucuria de a-și vedea adversarii îngenuncheați, și nu oricum, ci luminați de convingerea usturătoare că, sub unghiul talentului, au fost umiliți fără putință de reabilitare. Doar un imbold ipocrit ne face să condamnăm ura ca pe un sentiment jalnic la care nu se pretează decît frustrații, acei troglodiți acri la care ranchiuna ține loc de har. În realitate, ura e stihia din puterea căreia s-au născut atîtea creații, toate fiind însuflețite de dorința de a le astupa gura vrăjmașilor. Sînt în măsura în care adversarul se perpelește de invidia pe care i-o dă gîndul că nu mă poate depăși.
În fine, pofta de revanșă e sentimentul înalt, de ușurare metafizică, pe care ți-l dă certitudinea că dușmanii, spășiți pînă la a fi reduși la tăcere, îți vor recunoaște providențiala operă pe care ai dăruit-o omenirii. Sunt în măsura în care nu trec odată cu generația mea, paginile pe care leam scris continuînd să-i căsăpească post mortem pe dușmanii cărora li s-a uitat pînă și numele. Mă răzbun pe ei simbolic, sub forma supraviețuirii înrt-un coșciug livresc pe care generațiile următoare îl deschid spre a-mi admira moaștele, acele litere pe care leam legat într-o rețetă magică al cărei nume convențional e acela al capodoperei.
Din aceste trei ingrediente fiecare epocă își extrage doza de concurență estetică, orice ierarhie ridicîndu-și treptele pe cîmpul de ranchiună pe care războiul orgoliilor îl întreține. Ideea că plăsmuirii artistice i-ar prii armonia unor inși care, lucrînd cot la cot într-o concordie universală, sînt animați de idealuri de filantropie serafică, ideea aceasta e naivă pînă la infantilism. Unde am valoare, acolo am ură convertită în ierarhie. Ce este adevărul dacă nu consensul la care ajung experții în urma unei îndelungate bîrfe, ale cărei toxine au fost verificate pînă la sațietate? Ce e binele dacă nu coabitarea silnică a unor dușmani care, în loc să-și scoată reciproc ochii, se mulțumesc să se dueleze alegoric, sub chipul creațiilor literare? Ce e frumosul dacă nu expresia cizelată a unor răutăți radicale, pentru îmblînzirea cărora e nevoie de mult travaliu asupra expresiei?
Pe vremea lui Petrarca etosul umanist purta același coeficient de ură ca astăzi, atîta doar că veninul curgea sub bolta altor convenții. Mai întîi, literele din secolul al XIV-lea nu alcătuiau o scenă de sine stătătoare, precum un conclav laic aflat în deplină autonomie față de biserică, Petrarca fiind un catolic fervent, cu înclinații eremite, în virtutea cărora, în locul prezenței oamenilor, prefera studiul pe manuscrise antice, redactate mai ales în latină, cărora de altfel avea să le închine mare parte din viață. E îndeajuns să amintesc că, fiind un fidel cercetător al operei lui Cicero, poetul italian a descoperit cîteva manuscrise inedite, de multiplicarea cărora s-a îngrijit de-a lungul timpului. Mai mult, tiparul creștin în care se mișca avea să se întipărească asupra formației sale clasice, întrucît Petrarca era un om de litere cu preocupări morale, în ochii lui scrisul fiind o cale spre mîntuire, și în nici un caz un mijloc de a crea o operă.
În plus, prin mijlocirea traducerilor pe care Cicero le făcuse din filosofia greacă, Petrarca va afla că studiul textelor antice, departe de a fi o prerogativă filologică, cere o vocație precumpănitor etică, întrucît lectura lui Platon avea rostul de a forma caractere. E cea mai frapantă însușire a epocii, aceea că excesul livresc e pus în slujba cizelării caracterului, filologii nefiind percepuți ca niște conțopiști debili, abstrași din lume, ci drept ființe al căror resort interior provine din pancrațiul literelor, lupta cu textele vechi fiind o probă etică, și nu o sclifoseală de scrib. Cine trecea prin ordalițiul literelor era calificat sub unghi moral, tocmai de aceea latina juca un rol esențial, fiind limba în care Petrarca își alcătuiește textele în proză, vernaculara fiind rezervată doar poemelor cu care, cîntînd frumusețea Laurei, își cîștigase renumele de vates popular.
Și atunci de unde discordia pe care o va stîrni în mintea contemporanilor, pînă acolo că patru din ei – un militar, un negustor, un jurist și un medic – , se vor uni spre a-l acuza de ignoranță în filosofie? Din aplombul cu care Petrarca, devotat adevărurilor de credință, separă cunoașterea naturii de cunoașterea lui Dumnezeu, cu iscarea unei breșe ireconciliabile: de o parte științele naturii, de cealaltă teologia, cu favorizarea răspicată a celei din urmă. Consecința a fost că adversarii i-au imputat îndrăzneala de a se pronunța asupra unor teme pe care nu le stăpînea. În ochii lor, faima lui Petrarca era postișă, iscată de un șir de stanțe dulcegi, bune de fermecat mironosițele, pentru ca de îndată ce-l scoteai pe bard din imperiul rimelor, incultura metafizică să i se străvadă cu limpezime. Zvonul inculturii lui Petrarca a fost destul de puternic ca unda de rumoare să-i ajungă la urechi, poetul fiind atît de lezat în filotimia creatoare, încît, deși trecuse de 60 de ani, a simțit nevoia să răspundă detractorilor sub forma unei scrisori de apărare.
Rezultatul e textul de față, o lamentație dulceagă presărată cu diatribe voalate, căci Petrarca nu are fibră de polemist, pana lui fiind prin excelență lirică, de aici digresiunile în care alunecă mereu, invocînd filosofi, citate, zei, Scriptura și, în final, pe Hristos. Poetul nu le răspunde direct acuzatorilor, epistola fiind adresată unui prieten, Donatus Albanzani, din gura căruia aflase bîrfa ce circula pe străzile Veneției. Stilul acesta indirect, în care un amic e luat drept martor într-o altercație în care adversarii nu sunt decît în treacăt pomeniți, sub motiv că poetul s-ar înjosi dacă lear da replica de-a dreptul, stilul acesta dă textului o neplăcută tentă de inevitabilă divagație. Poetul e supărat, dar, negăsindu-și tonul cel mai nimerit pentru a-și exprima indignarea, lungește necuvenit pelteaua apărării.
Asiști la o perorație patetică, în care autorul își recunoaște ignoranța în cele filosofice, pentru ca tot el să accentueze că, în iconomia mîntuirii, neștiința cuiva nu cîntărește mai nimic. Reîntîlnim la Petrarca laitmotivul medieval al lui vetula, bătrîna ignară a cărei credință o mîntuie în ciuda neștiinței, poetul privindu-se pe sine ca un artist smerit, atins de ignoranță, pentru ca imediat să se arunce într-o tiradă care nu e altceva decît o etalare amănunțită a culturii de care dispune, epistola fiind înțesată cu trimiteri culte, ca spre a dovedi negru pe alb că acuzatorii se înșală. Petrarca știa carte și vroia s-o arate, textul Despre ignoranță fiind o paradă de erudiție, după obiceiul retoric al vremii: bucle lungi de cuvinte legănînduse într-o dantelărie stufoasă, unde în zadar vei căuta argumente, căci de găsit nu vei găsi decît o dispoziție arțăgoasă, pe care o ascunde în spatele unei mine teoretice, preocupată cu enumerarea autorităților la modă: Cicero, Aristotel, Platon. Cu vanitatea ciupită, poetul își plînge de milă, văitîndu-se de ingratitudinea semenilor, cărora le reproșează invidia. Că lamentația e scrisă în latină, și nu în italiană, are darul de a înălța tonul plîngerii, golind-o de vehemență guralivă. Poetul cîrtește cu eleganță, fără a se coborî la invective tăioase.
Dacă dăm la o parte protocolul, acea manieră de a spune în chip scrobit niște nuanțe mușcătoare, dacă ignorăm regia discursului și sîntem atenți numai la dispoziția din care el s-a ivit, atunci etosul literar al lui Petrarca e același cu al vremurilor de azi: un război de uzură în care reputația se ivește din bîrfă, valorile se ridică din impuls de răzbunare, iar ierahiile sunt sedimentul final al urilor fierbînd în cazanul vremii. Esto perpetua („va fi mereu“), cum spuneau venețienii despre propria urbe stînd pe ape, e o vorbă ce se potrivește perfect moravurilor literare.