Cred că un scriitor și, de altfel, niciun artist nu poate fi cunoscut și înțeles cu adevărat decât atunci când avem acces la originile sale, care sunt, implicit, pe enigmatice căi, și originile artei sale. Cunoaștem un artist de cele mai multe ori prin operele sale de maturitate, care i-au adus celebritatea, dar ne rămân vagi toposul său originar și sinuozitățile drumului de-a lungul căruia și-a dobândit notorietatea. Dar acestea sunt esențiale mai ales când e vorba de un artist exponențial pentru o epocă, așa cum a fost Ernst Jünger (1895-1998), personalitate complexă, sinteză a militarului de carieră, educat în cultul cavalerismului și onoarei, a omului de știință, naturalist, entomolog, cum și a literatului elitar, cu un puternic instinct de apărare a individualității și cu credință într-o transcendență care-și află expresia în ordinea cosmică. El reprezintă plenar epoca, în care încă ne aflăm, numită de François Mitterrand, cu prilejul primirii sale la Elysée, în 1984, „ș…țambivalentă și ambiguă, când lucrurile trecutului și-au pierdut valoarea, în timp ce lucrurile noi n-o au încă.“1 În aceasta stă, la urma urmelor, dincolo de stilul inconfundabil, statura sa artistică și morală, care desfide orice tentativă de incriminare sau subestimare. Pentru că, la anvergura personalității sale, nici nu putea să fie scutit de subestimări și incriminări ideologice, etice și chiar artistice, a căror rea-credință sau eronată evaluare devin evidente după ce e integral citit, începând chiar cu prima sa operă – În furtuni de oțel – care face obiectul acestor însemnări2. Iar noi avem azi posibilitatea să-l cunoaștem pe Ernst Jünger, dacă nu integral, măcar prin operele traduse de Ion Roman, Viorica Nișcov, Nora Iuga, Sorin Țigăreanu, L.Voita, Mihaela Zaharia. Din ansamblul acestui foarte dificil efort de transpunere a operei sale în română se detașează însă cu precădere contribuția extinsă prin ani a eminenților germaniști Viorica Nișcov și Ion Roman. După ce Ion Roman, tradusese Praștia (1981), Albine de sticlă (1989), Pe falezele de marmură (2002), Viorica Nișcov a completat profilul bibliografic al lui Jünger cu celelalte opere esențiale: Jurnale pariziene (1997), Cartea ceasului de nisip (2001), Grădini și drumuri. Însemnări caucaziene (2002), Pagini din Kirchhorst. Coliba din vie (2004). Aveam astfel, până de curând, o imagine complexă și impunătoare asupra unuia dintre granzii veacului trecut, dar începuturile sale rămâneau încă nebuloase. Ele s-au limpezit acum, grație apariției primei cărți a lui Ernst Jünger, În furtuni de oțel, tradusă tot de doamna Viorica Nișcov. Nu e vorba nici de roman autobiografic, nici de jurnal, cum e considerată uneori această operă, ci de o scriere memorialistică, elaborată pe baza însemnărilor lapidare pe care autorul și le-a făcut în condiții infernale, de-a lungul celor patru ani de front continuu. Aceasta este totodată și dovada, dacă mai era nevoie de dovadă, că Jünger a fost, înainte de toate celelalte ipostaze ale sale, un scriitor născut iar nu făcut, fiindcă numai un astfel de scriitor nu poate trăi fără a scrie în orice situații, ghemuit într-un crater de obuz sau la lumina lumânării dintr-un bivuac înecat în noroi, sub tirul artileriei adverse. Cartea a apărut în 1920 și este întâia scriere autentică, nonfictivă, despre prima mare conflagrație mondială. Versiunea românească de care dispunem acum ne oferă imaginea începuturilor lui Jünger din două perspective. Prima este a autorului însuși, asupra căruia voi reveni, a doua este cea a doamnei Viorica Nișcov, pe care cercetătorul german Alexander Rubel o numește „o traducătoare nemaipomenită a lui Jünger“3, dar care nu este doar traducătoare, ci și o avizată exegetă a acestuia, prefațând fiecare nouă traducere cu un veritabil, detaliat și argumentat studiu, cum și de un benedictin aparat de note și comentarii de subsol, copleșitor prin bogăția de date și informații „în chestie“.
Prefața la În furtuni de oțel este inspirat intitulată Raport din infern. De fapt, dacă ținem seama de sobrietatea stilului și de stricta aderență a autorului la subiect, scrierea este chiar un raport sui generis asupra unei experiențe dure, care, pe măsură ce o trăia, devenea inițiatică. Ernst Jünger venea dintr-o familie de onorabilă notorietate intelectuală, a copilărit în intimitate cu natura și cărțile, iar, ca orice adolescent, devora cărțile de călătorie și de aventuri, prioritar în preferințele sale fiind Karl May, mai mult decât Jules Verne, de vreme ce și la maturitate se surprinde evocându-l cu acea nostalgie care este, de fapt, cea a vârstei de atunci. Sunt lecturi care, dincolo de predispozițiile native, i-au stimulat dorul de ducă, receptivitatea pentru chemarea depărtărilor, aspirația spre aventură și juvenilă insubordonare, care l-au făcut ca, la 16 ani să evadeze din arealul familial și, ascunzându-și vârsta, să se înroleze în Legiunea Străină, unde a dat pentru prima oară cu fruntea de diferența abrazivă dintre închipuire și realitate. Dar, recuperat din experiența africană de tatăl său, nu este totuși vindecat de gustul aspirațiilor extreme, nu pierde a doua ocazie pe care i-a oferito-o izbucnirea Primului Război Mondial și se înrolează voluntar într-unul din regimentele de elită, plonjând astfel exaltat și plin de iluzii de-a dreptul în infernul marilor bătălii din vest, trăind aici și notându-și zi de zi, vreme de patru ani tot ce simte, vede aude, rănit de paisprezece ori (!) și revenind de fiecare dată, animat de „nihilismul eroic al începuturilor“, cum însuși îl va numi mai târziu. Ceea ce justifică opinia d-nei Viorica Nișcov, care consideră că mai e la mijloc și „Curiozitatea, care, între altele, l-a mânat pe Jünger să se prezinte ca voluntar în război, șșiț se manifestă și în tendința de a experimenta situații limită și de a-și testa propria rezistență la ele.“ Iar el n-a ratat nicio ocazie de a-și impune asemenea teste. De unde și concluzia rezonabilă a prefațatoarei, conform căreia înrolarea lui Jünger, la 19 ani, ca voluntar, nu are „de-a face cu patriotismul, iubirea de țară, apărarea gliei strămoșești etc., ci e vorba pur și simplu de dorința aprigă a unui elev mediocru de a se scutura cât mai degrabă de constrângerile nesuferite ale obligațiilor școlare și de a răspunde chemării irezistibile a depărtărilor misterioase [...]“ Acestea erau dominante într-adevăr în acele momente, dar nu cred totuși că tânărul Jünger nu avea și un sentiment patriotic latent, mai curând ca orgoliu identitar, moștenit din ascendența sa familială. Fapt cert este că patriotismul i se activează în încrâncenarea bătăliilor la care participă, nu ca ură împotriva dușmanului, ci ca afecțiune pentru patrie. O mărturisește el însuși cât se poate de explicit atunci când, rănit fiind, este trimis pentru refacere în țară și, pe drum, contemplă din tren peisajele familiare care-și revelează dintr-o dată măreția și semnificațiile: „La vederea dealurilor Neckar-ului, încununate de cireși înfloriți, am avut un sentiment puternic legat de locul meu natal. Ce frumoasă era totuși țara, vrednică să sângerezi și să mori pentru ea. Niciodată nu-i mai simțisem astfel farmecul. Mi-au venit în minte gânduri bune și grave și am intuit pentru prima dată că acest război însemna mai mult decât o mare aventură.“ Ar fi suficient doar acest pasaj pentru a infirma opiniile care îl consideră pe Ernst Jünger un scriitor rece. Cititorul superficial riscă să nu depășească aparența expresiei sale austere care, de altfel, a și fost percepută ca inautentică, manieristă etc. Ernst Jünger nu e însă genul clamoros. Stilul său, într-adevăr elaborat, e în același timp disimulat, iar austeritatea expresiei sale nu e un simptom al vreunui deficit de afectivitate, ci al unei sobrietăți ce se manifestă și printr-o marcată pudoare sufletească. Sunt calități care s-au rafinat chiar de-a lungul elaborării prin foc și sânge a primei sale cărți, pentru a deveni apoi definitorii pentru întreaga sa creație: Marele Război cu atrocele botez al focului – „Ne ucideam fără să ne privim...“ – a dobândit în evoluția acestui proces un rol inițiatic.
În amplul studiu care îl precede, dna Viorica Nișcov analizează acest text din toate unghiurile, clarificându-i geneza, situarea și/și, între proza de tip bildung și antibildung, tactica narațiunii, întâmpinările rezervate de care a avut parte și consecințele lor reflectate în receptarea operei. Mai mult, trecând la faza postbelică, a Anilor Nebuni, când Jünger, eliberat de exaltările tinereții, dar încă în căutarea unei axe, acordă credit național-socialismului, – efemer credit de altfel, devreme ce se delimitează de această opțiune chiar în 1933, când Hitler accede efectiv la putere, – doamna Viorica Nișcov recurge la o pertinentă analogie cu a noastră „Generație “: „Nu mă pot împiedica să nu observ similitudinea între felul în care a fost tratat în propria țară Ernst Jünger [...] și „punerea la zid“ a memoriei unora dintre cele mai strălucite spirite ale noastre din perioada interbelică [...] acuzate de „păcatele tinerețelor“, indiferent că acestea n-au avut nicio consecință asupra operei sau vieții ulterioare a împricinaților.“ În Germania, adversitatea, senzația de disconfort și iritare pe care Jünger o produce încă, se explică desigur prin persistența complexului de culpabilitate care se resimte și azi, la atâția ani după cel de Al Doilea Război. La noi, incriminarea „Generației 27“ e augmentată artificial printr-o lege stupidă (217/2015), intempestiv promulgată de Domnul Președinte Klaus Iohannis, pe care, ca atâta lume cultivată, și dna Viorica Nișcov o consideră „grosolan concepută, profund nedreaptă și fără obiect în realitatea societății românești de azi [...]“ În plus, aș adăuga, este și discriminatorie, devreme ce, orientată într-o singură direcție, îi exonerează prin omisiune deliberată, ca și când n-ar fi existat, pe autorii crimelor comuniste. Dar la aceste aberante receptări contribuie și o eroare metodologică, remarcată de mult ca atare de istoricul Lucian Boia și observată și de prefațatoarea lui Jünger, și anume tendința de a evalua subiectul cercetării sau al comentariului dinspre prezent spre trecut, considerând trecutul conform codurilor prezentului. E un tip de abordare care „facilitează transcenderea abuzivă a semnificațiilor textuale și poate institui relații cauzale false [...] Lucrurile au fost frecvent înfățișate ca și cum autorul șid est Jüngerț ar fi încremenit în durata primului deceniu postbelic.“ Nu e locul în aceste însemnări să insist asupra evoluției ulterioare a lui Ernst Jünger, dar e bine de știut că, în cel de Al Doilea Război, a făcut parte tot din aripa nobilă a Wehrmacht-ului, alcătuită în cea mai mare parte din aristocrația militară de școală veche, aflată într-o opoziție mai mult sau mai puțin absconsă față de partidul nazist, fiind în cele din urmă exclus din armată ca „nedemn“ de a face parte din ea. Iar în 1945, însuși fiul său Ernstel, la numai 18 ani, în descendența etică a tatălui, își exprimă public opinia că Hitler trebuia executat pentru ca Germania să-și redobândească demnitatea. Firește, e arestat, condamnat, apoi, din detenție, trimis pe frontul italian, unde, abia ajuns, avea să cadă. Pentru tată a fost cea mai profundă durere, nicicând consolată în lunga-i viață.
În furtuni de oțel e o carte grea. A fost scrisă cu un scop și în virtutea unor convingeri care se modificau insidios, pe măsură ce și adâncirea în relatarea ororii evolua. Doamna Viorica Nișcov reproduce din prefața la prima ediție, din 1920, pasajul în care Jünger explică rostul acestor rememorări: „Scopul acestei cărți este de a descrie concret pentru cititor ceea ce a trăit un infanterist, ca pușcaș și conducător, în mijlocul unui regiment vestit în timpul Marelui Război și ce a înțeles el din lucrurile astea.“ De-ar fi fost doar atât, totul s-ar fi redus la stadiul de reportaj al unor întâmplări sângeroase. Dar autorul adaugă: „Gradul de concretețe al unei asemenea cărți dă măsura valorii ei lăuntrice.“ Ceea ce înseamnă că el n-a urmărit doar relatarea factologică a acelor întâmplări, ci și prelevarea unor valori în care credea și pe care le-a regăsit în oamenii din jurul său. Nu numai în cei aflați sub comanda sa, ci și în dușman, „această ființă misterioasă, vicleană, aflată pe undeva, dincolo“, dar pe care a tratat-o întotdeauna cu respect și fair play: „În război m-am străduit întotdeauna să-l privesc pe dușman fără ură și să- l prețuiesc ca bărbat pe măsura curajului său. M-am străduit în luptă să-l caut ca să-l ucid și nu m-am așteptat din partea lui la nimic altceva. Niciodată n-am gândit josnic despre el.“ Aceasta este viziunea cu care, la 19 ani, a intrat în luptă, convins că „Războiul trebuia să ne aducă grandoare, forță, solemnitate.“ Dar, fără a-și pierde respectul pentru cel care trebuia să rămână dușman, războiul i s-a revelat ca aducător de cu totul alte realități, devenind inițiatic și modificândui esențial viziunea juvenilă înspre o percepție dominată de omenie. În februarie 1917, îl stăpânea încă exaltarea eroic-juvenilă fără îndurare și descrie cu o răceală care dă fiori și cu o exactitate de entomolog care studiază o insectă, clipa în care ucide o santinelă de-a „celorlalți“: „...am fixat vizorul la șase sute de metri, am țintit precis, puțin mai jos de cap, și am tras. A mai făcut trei pași și a căzut pe spate ca și cum i s-ar fi retras picioarele de sub corp, a dat din brațe și s-a rostogolit într-un crater de obuz din care i-am văzut clar prin lunetă încă multă vreme mânecile brune.“ Pentru ca abia peste un an, în martie 1918, inițierea să-și fi urmat lucrarea și tânărul locotenent Ernst Jünger să simtă și să reacționeze cu totul altfel când, în fața unui ofițer englez rănit, dă să-l împuște, dar ezită și în cele din urmă îl cruță: „Mai târziu am considerat că a fost o mare fericire că l-am lăsat în pace și am plecat în goană mai departe. Tocmai el mi-a apărut adesea în vis. Ceea ce m-a făcut să sper că și-a revăzut țara.“
Cartea este saturată de concretețe, totul este trăit direct, vizual, auditiv, olfactiv, cu o acuitate care atinge pe alocuri insuportabilul, ca sub acest tir concentrat de artilerie: „Având dureri puternice de cap și de ochi nu ne mai puteam înțelege decât prin cuvinte sacadate, urlate. Facultatea gândirii logice și sentimentul gravitației păreau suspendate. Aveai sentimentul inevitabilului și al necesității indispensabile, ca în fața irumperii elementelor. Un subofițer din plutonul trei a înnebunit.“ Sau: „Zorii zilei se revărsau peste făpturi istovite, albe ca varul, clănțănind din dinți, care se aruncau pe paiele putrede din adăposturile picurânde.“ Dar oricât de oribile ar fi situațiile în care este pus, scriitorul rămâne ireprimabil și își face simțită prezența când te aștepți cel mai puțin, prin harul de a percepe ceea ce încă era vrăjit, misterios și straniu într-o lume bulversată sau în niște momente limită: „Pârâul susura peste stăvilarul unei mori distruse, înconjurată de copaci întunecați. Apele lui spălau de luni de zile morții unui regiment francez din colonii, fețele lor erau ca pergamentul negru. Un loc neliniștitor când, printre norii zdrențuiți, luna arunca umbre fugare, iar în murmurul apei și în foșnetul papurei păreau să se amestece sunete stranii.“
Poate am abuzat de citate. Fiecare rând al lui Jünger e însă atât de reprezentativ, de expresiv și elocvent, încât cel mai greu mi-a fost să le selectez. Și mai apoi, un mare scriitor a cărui memorie e mereu hărțuită, dar pe care îl iubești pentru sinceritatea, gândirea și eleganța expresiei sale, dovedite mai cu seamă prin cele scrise după 1933, trebuie lăsat să-și pledeze cauza cu propriile sale cuvinte. Iar toată evoluția sa și tot ce a scris după 1933, e previzibil încă din modul în care își retrăiește inițierea din apocalipticii ani ai furtunilor de oțel.

_____________
1 apud Elisabeta Lăsconi, Vase comunicante, în „Adevărul literar și artistic“, nr. 731 și 733/2004.
2 Ernst Jünger, În furtuni de oțel. Traducere din limba germană, prefață și note de Viorica Nișcov. București, Corint Books, 2017.
3 Alexander Rubel, Întoarcerea mitului. Ernst Jünger în România – Ernst Jünger și românii, în Philologica Jassyensia, anul XI, nr. 1 (21), 2015, pp. 241- 258.