Bijutierul şi alte poeme care nu există există, totuşi, şi este o carte care, în peisajul poeziei actuale, sclipeşte. Condensând imaginile până la a-şi construi o formulă cu cifru, poezia lui Valeriu Mircea Popa impune, pentru decodare, o lectură şi o relectură. Fiindcă, pentru a putea gusta acest tip de poezie, trebuie să parcurgem nişte cotloane foarte întunecate, adesea înfricoşătoare, să le iluminăm, apoi să întoarcem acest întreg interior pe faţă, ca pe o haină. Şi atunci vom avea în faţa ochilor o bijuterie încântătoare. Şi, mai ales, vie.
Trebuie precizat de la bun început că nu este vorba, aici, despre o altă lume poetică, aşa cum am putea crede. Ci - tocmai din aceasta provenindu-i forţa caracteristică - este vorba despre lumea reală, cu legile care funcţionează normal, dar în care apar nişte viziuni atât de stranii. Toate lucrurile sunt îmbrăcate cu denumiri noi, astfel încât - de cele mai multe ori - ajung de nerecunoscut. Iar procedeul folosit este cel al unei metafore cu un grad foarte mare de ruptură interioară. Totuşi, deşi foarte spectaculoasă, această metodă nu este de fiecare dată bine strunită de către poet, iar unitatea din interiorul unui poem poate fi ruptă în adâncime. În astfel de cazuri, imaginile sunt doar nişte structuri bine izolate, care pot reprezenta nişte situaţii de efect, dar nu părţi de poeme cu legături între ele. Însă, atunci când reuşeşte, poetul creează din obiectele obişnuite bucăţi vii de univers. Poemul diamantul este un exemplu precis de condensare a mai multor direcţii şi imagini într-un punct fix, strălucitor: "diamantul era o piatră/ cu aripile invizibile / şi 57 de faţete // keratios / spunea grecii // adică un sâmbure de roşcovă / în cealaltă parte a balanţei // ca să vezi / ce caraghios fel de a cântări / lumina".
Aşadar, bijutierul priveşte cu lăcomie în jurul său. Însă prelucrează atât de mult ceea ce vede încât nimic nu mai poate fi identificat. Astfel, reuşesc să supravieţuiască întregului proces de transformare doar nişte lucruri care devin concepte şi repere. Iată un exemplu în poemul intitulat fără titlu, în care, în mod evident, imaginea iniţială poate fi doar presupusă, dar ceea ce a rezultat este poezie cu acte în regulă: "iartă-mă / n-am vrut să te înghit / însă pur şi simplu se cuvenea / ca măcar unul dintre noi / să supravieţuiască / mărturisea apa // în timpul visului // cred că-i părea teribil de rău // oricum/ avea lacrimi în ochi". Există însă multe alte texte în care numeroase structuri extrem de condensate sunt conjugate cu altele, în care fiecare vers conţine, el singur, o întreagă poveste şi o lume. Care e rezolvarea găsită pentru pericolul real al fragmentarismului? Alegând o formulă cu un grad ridicat de actualitate, Valeriu Mircea Popa scrie o poezie fără convenţiile punctuaţiei. Mai precis, e complet lipsită de punctuaţie. Ceea ce favorizează o continuitate a structurilor poematice, chiar dacă este vorba - în fond - despre una formală. Pe deasupra, sunt introduşi de multe ori, chiar în locurile de ruptură neanunţată şi neaşteptată, conectori lingvistici. Astfel se întâmplă în poemul paharul de hârtie: "atunci / înainte de a pleca / am scos din portofel marele zid chinezesc / şi am plătit totul // mai puţin triunghiul acela de sânge / care se prelingea printre gleznele comesenilor / adulmecând urma celor dispăruţi // de fapt cea mai erogenă zonă din trup / rămâne sufletul // mărturisea Swedenborg / mortul / aprinzându-şi o ţigară // un blid de lăcuste prăjite costă ceva mai puţin / decât o porţie de stridii // aşa că diseară o să mâncăm spanac // răspundeam eu / cel aproape mort // apoi tăceam amândoi / până ce apa începea să fiarbă / în paharul de hârtie". Textul are aerul unei naraţiuni, unde un fapt decurge din altul, dar, deşi discursul mimează legăturile logice - prin subordonări bine marcate -acestea sunt cu totul invizibile. Şi atunci, poemele dobândesc acea stranietate captivantă prin efectul intens al elementelor scurte legate prin punţi de tăcere şi de mister. În locul tăcerii pot fi plasate raţionamente întregi şi variate, personaje, o lume întreagă şi decăderea ei.
Jocurile combinatorii de interpretare pot fi inventate cu succes la nesfârşit, fiindcă poezia lui Valeriu Mircea Popa oferă nişte piese de joc extrem de plăcute care pot fi alăturate în cele mai diverse feluri. Nu este nici pe departe un joc de puzzle, pentru că rezultatele pot fi nelimitate, nu propune doar unul singur, indicat de imaginea de pe copertă.
Critica de întâmpinare a fost destul de rezervată cu poezia lui Valeriu Mircea Popa. Să fie, oare, de vină închiderea foarte pronunţată a sensului într-un vârtej de imagini halucinatorii? Ori neajunsurile mai mult sau mai puţin condamnabile? La finalul cărţii sunt adăugate câteva dintre cele mai pertinente texte critice scrise despre volumul precedent al lui Valeriu Mircea Popa. Decodările criticilor (în ordinea apariţiei în carte) Al. Cistelecan, Gh. Grigurcu, Octavian Soviany, Constantin Abăluţă sunt precise şi foarte inspirate. Într-atât de inspirate încât, se pare, îi inspiră şi pe alţii. Deoarece, în mod surprinzător, în Dicţionarul General al Literaturii Române, în articolul dedicat lui Valeriu Mircea Popa, Nicolae Mecu urmează exact linia ideilor lui Al. Cistelecan, utilizând inclusiv aceleaşi sintagme. Este adevărat că numele criticului ardelean şi ghilimelele apar în articol, dar ceva mai departe, marcând un citat fără legătură cu fragmentul consistent, plasat în fruntea textului, atât de îngemănat cu recenzia lui Al. Cistelecan. Probabil că celui dintâi care a scris despre poezia lui Valeriu Mircea Popa, lui Cezar Ivănescu, trebuie să-i fi fost foarte greu să îşi găsească cuvintele de vreme ce nu avea precursori.
Volumul bijutierul conţine o poezie de viziune. Ochiul care vede că în lume se petrec lucruri grozave dispune şi de o voce care convinge. O voce umană, caldă, când resemnată, când revoltată. O voce care descrie toate întâmplările incredibile, toate personajele care prind viaţă şi mor, menţinând un ton potolit, dar urmărind totodată o muzică interioară aparte. Poemul copilul mestecenilor descrie un peisaj imaginar, declarat ca atare, dar care îşi arată vinişoarele de sânge şi palpitul vieţii. Paradoxurile sunt, de fiecare dată, spuse pe tonul cel mai natural, frângând cu nepăsare convenţiile logicii: "cu melancolie / prin Rusia / mestecenii îşi legănau votca / de-a lungul stepelor // n-am fost niciodată / pe-acolo // dar ţin minte prea bine / cum eram teribil de singur / într-un tren hodorogit / şi votca era copilul mestecenilor / copilul pierdut / ce trebuia legănat toată noaptea / printre stepe / până la capătul Rusiei / oricum până ce mai rămânea în compartiment / doar scheletul de sticlă / dinafara trupului / privindu-te cu nişte ochi nevinovat de mari / şi aici / şi dincolo / deja nicăieri". Alteori, poemele dezvoltă o retorică spectaculoasă. Iar discursul pare să aparţină unuia care, înaintând prin locuri întunecoase, încearcă să le desţelenească: se revoltă, îşi explică, se căinează, se revoltă, îşi mângâie spiritul însingurat. Poemele sunt scrise, mai întâi de toate, pentru a umple nişte prăpăstii din propriul interior. Dacă au fost, totuşi, exprimate, este pentru că au hotărât să se lase, brusc şi cu impudoare, văzute. Poetul spune că "în fiecare dintre noi se află un gol în formă de Dumnezeu". Şi, în mod firesc, acest gol caută să fie umplut. Tocmai asta încearcă să înfăptuiască poezia lui Valeriu Mircea Popa. Descoperind ici sclipirile de divin, colo, pasta grea a demonicului, dincolo picăturile unui uman insuficient crescut, totul integrat în peisajul vast al unui univers palpabil şi familiar. Cu obiectele lui cu tot, cu apa, cu focul, cu pietrele, cu bijuteriile lui.
Poezia lui Valeriu Mircea Popa şlefuieşte îndelung câte un colţ de lume până când aceasta, inspirat, începe să vorbească.
