Dacă ar fi fost să ascult glasul de sirenă al zăcămîntului balcanic pe care eu, cel puţin, îl resimt ca pe o moştenire inalienabilă şi ca pe o aspiraţie sacră, aş fi tras cu ochiul, asemenea unui puber cu prohabul în flăcări, direct în camera secretelor a lui Big Brother să văd dacă năsoasa aia cu părul policrom şi cu un accent ardelenesc şarjat, semn că în momentele marilor adevăruri, cum ar fi rutul, naşterea sau rugăciunea, femeile îşi redescoperă idiomul originar, îl încalecă de-adevăratelea pe efebul cu părul ca pana corbului şi cu un început promiţător de burtică precoce, sau aş fi urmărit cu sufletul la gură să văd cui îi mai pune piedică Andreea Marin, cea care ţopăie ca o căpriţă pe pajiştea de polimeri din studioul suspinelor în vreme ce fachirul hispanic, dacă nu mă înşel, tocmai îşi revarsă energia şi harul asupra unei găini bete criţă care se dă profund hipnotizată, ori mi-aş fi pironit ochii, precum un şarpe flămînd asupra unei prăzi sigure, pe albul imaculat al unor rochii de mireasă de pe sub faldurile cărora nişte gagici spectrale îşi somează în direct prietenii să le ia de neveste. Dar am rezistat eroic şi, în loc să mă uit la televizor, am dat o raită cu privirea prin fereastra deschisă a istoriei noastre recente. Şi am văzut dintr-o dată, şi poate că sînt chiar singurul care a văzut un lucru atît de neobişnuit, că au trecut treisprezece ani de cînd a început maratonul din Piaţa Universităţii. Şi de cînd ea a devenit un loc privilegiat
            
Dintr-un banal spaţiu public, la fel ca multe altele din Bucureşti şi din ţară, această piaţă s-a transformat peste noapte într-un perimetru al jertfei şi al speranţei. Aici, un regim alimentat din teroare şi din crimă şi-a demonstrat încă o dată vocaţia, şi tot aici a fost aşezată borna ce arăta Km. 0 într-o posibilă topografie morală. Dar concomitent cu derularea evenimentelor care au schimbat faţa şi istoria României, Piaţa Universităţii s-a transformat ea însăşi într-un spaţiu artistic, într-o scenă uriaşă prin care s-au perindat cele mai felurite expresii şi limbaje. Ceremonia, muzica, acţiunea solitară şi happeningul colectiv, artele plastice şi ale spectacolului au devenit parte constitutivă a zonei care cuprinde piaţa propriu-zisă, platoul Academiei de Arhitectură şi platoul Teatrului Naţional. Această reconstrucţie morală a determinat schimbări adînci şi în configuraţia şi în expresia locului. Zidurile Universităţii şi ale Arhitecturii au căpătat o altă cromatică, densitatea afişelor de tot felul a creat, dincolo de mesajul imediat, un imens colaj, iar inscripţiile, indiferent de conţinutul lor, au spart opacitatea pietrei şi a betonului. Însemnele comunismului, incriminate grafic precum într-un ritual magic, au fost înlocuite simbolic cu însemnele regale, iar în opoziţie cu numele şi cu imaginile guvernanţilor zilei au fost puse cele ce reprezentau alternativa. Lupta politică, acreditarea şi discreditaea ideilor şi personalităţilor publice s-au manifestat, poate mai pregnant decît în realitatea nemijlocită, în realitatea simbolică a imaginii, a textului, a gestului şi a ceremonialului. Însă toate aceste fenomene au rămas undeva la periferia atenţiei noastre, atît în momentele fierbinţi, cît după ce lucrurile s-au liniştit. Şi asta pentru că ele constituie mereu fundalul, sînt permanent trecute în anexă. Atunci cînd explozia era în plină manifestare, nu erau văzute din pricina temperaturii evenimentelor, iar după ce mişcările s-au stins şi toate efectele spectaculare au trecut, aceste forme de grafitti, de instalaţie, de intervenţie în spaţiul public au intrat, într-un fel, în categoria faptelor de la sine înţelese. Ele s-au banalizat prin uz, au ajuns simple repere ambientale şi au sfîrşit prin a fi invizibile. Dar toate acestea nu sînt decît o primă componentă, cea involuntară, a unui spectacol vizual care s-a desfăşurat permanent pe mai multe niveluri. În imediata lor vecinătate se regăsesc intervenţiile voluntare, semne ale aducerii aminte şi ale reculegerii, al căror scop nu este, însă, nici de această dată, unul artistic. Troiţa şi crucile de piatră, aşezate chiar în centrul pieţei, introduc prin aerul lor medieval, în stricta contemporaneitate şi în plină animaţie cotidiană, ideea de muzeu, de rezervaţie şi de cimitir. Făcînd abstracţie de atitudinea noastră raţională care, de altfel, nici nu mai contează acum foarte mult, trebuie observat că formele care populează piaţa prelungesc şi conservă, prin natura şi prin expresia lor, funcţia dublă a acestui loc: aceea de eşafod şi de spaţiu al eliberării. Alături de aceste expresii brute, de aceste manifestări spontane, s-a aşezat, în mod legitim, şi arta propriu-zisă. Platoul din faţa Teatrului Naţional a găzduit repetate intervenţii ale artiştilor plastici. Instalaţii cu suport textil, realizate de studenţi sau de artişti consacraţi, au reverberat, într-un comentariu profesionist, spiritul şi mesajul Pieţei Universităţii. Ele au unit cele două componente ale locului, au descărcat tensiunile istoriei şi au preluat, în gratuitatea lor, aspiraţiile născute aici. Dintre care multe aici au şi rămas, ca literă pe zid sau ca desen pe asfalt. Dacă nu chiar ca o cruce grea ce respiră un tardiv şi exotic aer medieval. În timp ce Piaţa fredonează tăcut refrenul sfîşietor al Ecleziastului