Într-un roman umoristic
al lui Jerome K. Jerome,
acesta, deghizat în naratorul
J., făcea observaţia că o
bicicletă poate oferi
statisfacţii posesorului în
două feluri: să meargă pe
ea sau să stea sub ea
„revizuind-o”. El exprima părerea
că folosinţele nu sînt compatibile:
dacă te pui pe revizuit, foarte
curînd nu vei mai avea un vehicul
pentru călătorit.
În începuturile carierei mele, am
făcut parte dintr-un „colectiv tehnic”
al cărui şef era un original inginer
de transporturi. Acesta poseda o
„Dacie” albă poreclită Bianca (eventualele
omonimii sînt întîmplătoare). Ea nu-i
servea atît pentru a-l duce la serviciu,
cu evitarea neplăcerilor ITB-ului
epocii, ci era adusă la staţia de utilaj
unde funcţionam pentru a se aplica
pe ea inovaţiile proprietarului, cu
concursul entuziast al unei echipe
improvizate de muncitori şi aportul
şefului însuşi. Îi umblau fără milă în
toate măruntaiele: motor, cutie de
viteze, aprindere, ca şi la caroserie
şi şasiu. Numai aripi şi elice nu-i
puseseră. Era normal că biata Bianca
mai mult zăcea, ca bicicleta lui J. Dar
stăpînul ei se distra pe cinste.
În acelaşi fel, calitatea de scriitor
oferă celui acreditat ca membru al
principalei, şi la drept vorbind unicei,
organizaţii de breaslă care contează,
USR, două posibilităţi de a-şi croi
destinul. Calea implicită, mai anevoioasă,
este să scrie opere lirice şi de ficţiune
epică, drame şi eseuri, să traducă
opere ale altora etc. A doua cale, mai
facilă, e să dea o direcţie în viaţă
nu literaturii sale, ci numitei organizaţii,
intitulîndu-se cu de la sine putere
„manager”.
În cazul scriitorilor, unii (foşti)
membri ai USR, au o irepresibilă poftă
de a revizui şi renova organizaţia prin
scriere de statute, regulamente,
convocatoare şi mai ales plîngeri către
justiţie împotriva celor care chiar
conduc USR.
S-ar zice că un scriitor are chemarea
primordială de a-şi scrie opera. E
greu de crezut că Shakespeare, care
a fost membru al unei trupe, „Oamenii
lordului şambelan”, se ocupa mai
ales cu redactarea regulamentelor şi
articolelor pentru funcţionarea trupei.
Sau că făcea plîngeri către lord sau
către regină cerînd să i se dea şefia
breslei şi, neapărat!, dreptul de a
dispune de fondurile ei. Ca preşedinte
al SSR, Liviu Rebreanu ar fi rămas
egalul lui Gârleanu sau Corneliu
Moldovanu, măcar că în mandatul
lui SSR a avut o perioadă bună.
Diferenţa s-a făcut în altă parte.
Culmea e că şi unul dintre reformişti
care a avut – într-un moment de
confuzie – pîinea şi cuţitul în redactarea
Statutului USR, care a înfiinţat el
înşuşi comisii şi a desfiinţat filiale, e
profund nemulţumit de ce i-a ieşit:
cere justiţiei să-l anuleze!
Unii care nu ştiu să meargă pe
bicicletă o revizuiesc. După ce o
reasamblează (le mai rămîne şi un
pumn de piese), o desfac din nou.
Altul a fost vicepreşedinte al USR.
Nu a revizuit nimic. Probabil, credea
că va putea călări pe bicicleta literaturii.
Cînd s-a convins că nu mai poate, a
luat şurubelniţa şi s-a pus pe inovat.
Din mandatul său nu a rămas nimic.
Nici un singur act, unul singur!, care
să-i poarte semnătura. Nici un afiş
pe care să figureze la organizatori.
Acum se descoperă competent în
ceea ce, cînd a avut mandatul, a
ignorat cu desăvîrşire. Dar care e
planul revizuirii? Nu există. Într-un
munte de imprecaţii şi injurii, nici
o propunere concretă. În afară de
aceea de a pune mîna pe banii
organizaţiei.
Literatura oferă uşor şansa unor
mitomani de a se crede scriitori. În
arta plastică, în muzică, ba chiar şi
în teatru, lipsa de înzestrare artistică
sare în ochi. În litere parvin uşor
oameni lipsiţi de orice competenţă.
Aproape nu există un poet prost care
să n-aibă nişte fani. Dar să scrii e
totuşi greu. Să revizuieşti e mai uşor.
De fapt scopul „reformei” sare în
ochi: acapararea unor fonduri pe care
să le „gestioneze”, cu talentul cunoscut
de la începutul anilor ’90, „reformatorii”:
inşi cu buzunare largi şi goale. Unii
n-au muncit niciodată într-un post
concret. Au trăit numai din expediente
sau sinecuri, unele politice. N-au
semnat în viaţa lor o decizie, un ordin
de plată. Parţial din laşitate, parţial
pentru că nimeni, nici măcar „fanii”
şi complicii lor, n-ar avea curajul
să le încredinţeze vreo răspundere.
Cînd unuia i s-a oferit un serviciu
la USR, a refuzat zicînd explicit că el
vrea doar salariul pentru o funcţie,
nu obligaţiile ei.
Pe scurt, bicicletele noastre merg
bine. Cine, în absenţa operei, are
voluptatea depanării să-şi deşurubeze
propria drezină.
