Cu ocazia împlinirii a optzeci de ani de la venirea lui Hitler la putere în Germania, Berlinul s-a transformat într-un imens muzeu istoric, umplându-se de expoziţii, panouri, fotografii şi evenimente legate de trecutul nazist. Este prima oară când germanii se simt capabili să-şi privească trecutul apropiat în faţă. Într-o carte apărută în mai multe limbi, istoricul britanic Ian Kershaw, autor al celei mai bune biografii a Führerului, explică de ce venirea acestuia la putere, departe de a fi fost ineluctabilă, a fost facilitată de complicitatea armatei şi a celor mai bogaţi dintre germani. Preşedintele Paul von Hindenburg a refuzat un timp să-l numească pe Hitler cancelar, lucru la care, de altfel, legea nu-l obliga, în ciuda scorului în alegeri impresionant al partidului nazist, pe care mareşalul îl vedea descrescând an de an. Presiunea exercitată asupra bătrânului erou din primul război mondial a venit din cercurile militare şi ale marilor afacerişti, convinşi că îl vor manipula pe inexperimentatul lider politic în favoarea intereselor lor. Unde am mai auzit noi un argument asemă nător? Nu era prima dată când Hitler se bucura de bunăvoinţa unor oameni influenţi. După puciul eşuat de la München din 1922, judecătorul însărcinat cu procesul, care era un naţionalist şi un fan al lui Hitler, l-a condamnat pe acesta la doar cinci ani de închisoare, din care Hitler a făcut numai treisprezece luni, în condiţii de detenţie confortabile, care i-au permis să scrie prima parte din Mein Kampf. Unde mai punem că, dezertor din armata austriacă în 1913, Hitler trebuia expulzat din Germania. Dacă judecata era corectă sau dacă Von Hindenburg nu ceda presiunilor, istoria evocată după opt decenii de către berlinezi ar fi arătat altfel. E părerea istoricului britanic.